Tu ce faci când vezi un om tremurând?

Sunt extrem de puține cărțile scriitorilor români în care boala este personaj. Boala cu toate fațetele ei: schimbările de relație, schimbările biologice care au loc în interiorul corpului pe care l-a luat în posesie, schimbările de percepție a celor din jur etc. Boala în sine este văzută de multe ori ca un pretext: ea este cauza schimbărilor, a stabilirii unor relații și atât. Despre evoluția ei concretă, despre cum se schimbă omul bolnav și, mai ales despre cum se modifică relațiile omului bolnav cu cei din jurul său, tocmai pentru că este bolnav, se vorbește în literatură română doar în măsura în care fiecare dintre acestea devin motive pentru conflict/acțiune.

Trăim vremuri paradoxale, în care medicina și cercetarea medicală au avansat foarte mult, dar, paradoxal, cele mai multe din bolile incurabile par că nu-și găsesc leacul. Printre ele se numără și epilepsia. O boală cronică, care odată declanșată se manifestă intempestiv, ia pe nepregătite atât pe bolnav, cât și pe cei din jurul său. Despre epilepsie se vorbește spre deloc în mass-media românească, nici nu știu câți dintre cititori cunosc oameni bolnavi de epilepsie sau știu să recunoască o criză de epilepsie. De aceea, găsesc romanul lui Bogdan Munteanu mai mult decât binevenit. Un roman care face cât o sută de tratate medicale.

Un scriitor de povestiri care reușește să scrie roman cu aceiași lejeritate. Capitolele sunt gândite ca povestiri de sine-stătătoare, singurul element de legătură fiind boala lui Ciprian. Episoadele de epilepsie se manifestă în locuri și momente dintre cele mai diferite: pe stradă, în curtea casei, la serviciu, într-un bar etc. Orice ar face Ciprian, boala îl ia prin surprindere, așa că semnele fiecărui episod încep să se vadă pe corp; nu există episod de epilepsie la care să nu curgă sânge, mult sânge. Nasul și arcadele sunt sparte de mai multe ori, s-a obișnuit deja cu cusăturile, singurul lucru deranjant rămâne grosimea aței chirurgicale. Chiar dacă povestite cu umor și multă autoironie, episoadele în sine impresionează prin acuratețea relatării și luciditate. Reunirea capitolelor sub același titlu vine la pachet cu efectul de caleidoscop: boala devine dintr-o dată perfidă, cititorul începe să realizeze care sunt consecințele de ordin social și profesional – epilepticul nu se poate angaja oriunde, crizele îl îndepărtează de prieteni și de cele mai multe ori nu primește ajutor din partea celor care-l văd căzând pentru că mulți confundă criza de epilepsie cu una datorată consumului excesiv de alcool sau droguri. Multe dintre crize sunt prezentate cu umor, aproape că zâmbești (fie și amar) când citești despre cum se privește Ciprian pe sine în timpul bolii, cum se obiectivează în raport cu boala. E un semn de normalitate, căci în general bolnavii cronici au foarte des episoade de depresie sau refuză total socializarea, se retrag din spațiul social, tocmai pentru a nu deranja pe ceilalți, dar și pentru a nu-i pune în situații jenante.

Bogdan Munteanu a înțeles că boala ca personaj are nevoie de un cadru social specific, așa că ancorează acțiunea într-un spațiu bine-cunoscut lui – Ciprian este IT-ist într-o corporație și trăiește și se mișcă într-un mediu al corporatiștilor, de aici și amprenta lingvistică specifică. Citind Stai jos sau cazi înțelegi că ai două posibilități: fie te documentezi și începi să fii atent la comportamentele celor din jur, te documentezi cu privire la măsurile de prim-ajutor în cazul manifestării unei crize de epilepsie; fie te recunoști limitat, învins și ignori pe mai departe epilepticul. Sensibilizarea e un proces de lungă durată, schimbarea de atitudine față de bolnavul cronic este asemănătoare cu schimbarea bolnavului însuși; se știe că până la a accepta definitiv ideea de cronicitate, deci a ideii că va trebui să trăiască coabitând cu boala, persoana în cauză trece prin negare, furie, depresie, fiecare etapă fiind mai lungă sau mai scurtă, în funcție de o mulțime de factori obiectivi și/sau subiectivi. De aceea, Ciprian își începe povestea privind boala ca pe ceva exterior, pentru ca în final să ajungă să o privească ca pe ceva ce-l definește, îl individualizează și-l face unic, fără să-l distrugă definitiv. Îi rămân aproape în tot acest timp oamenii care-l iubesc, îl înțeleg și care reușesc să treacă de pragul compasiunii și să acționeze în favoarea prezervării stării de sănătate a acestuia. Stai jos sau cazi – diferența dintre a preveni traumele fizice și a trata efectele crizei. E o diferență care salvează vieți.

„Mă uit ba la ușa de la budă, ba la ceas. Mai trece un minut. Hai odată, boule, io m-aș fi căcat deja de două ori!

Îmi trec prin minte secvențe cu crizele lui. Prima oară l-am prins la Brebu. Stăteam la pensiunea La Babi, așteptam micul dejun și vorbeam de Jazzy Bit. La un moment dat, s-a ridicat și a zis că merge în cameră. M-am bucurat că rămân singur, pusesem ochii pe una de la altă masă, se juca cu o șuviță de păr și-mi zâmbea peste umărul fraierului cu care venise. Flirtam obraznic, ca-ntre urâței. Între timp, a venit și Babi cu mâncarea. Omletă, flirt și jazz, ce poate fi mai fain? Mă, și apare Cipanu peste vreo zece minute cu mecla belită. Niște zgârieturi și suficient sânge cât să atragă atenția. Terasa de umpluse. Am înghețat toți, unii cu furculițele-n aer, alții cu mâncarea-n gură. Ăsta se oprise la intrarea pe terasă și zâmbea ca idiotu’. Fuckin’ shit, făcuse o criză. Unde picase? Cum dracu’ venise înapoi? Îmi era cam rușine de oamenii ăia din jur. Aș fi vrut să le explic care-i treaba. Cipri îmi zisese ce să fac dacă are o criză: iei obiectele periculoase din jurul meu, îmi pui ceva sub cap, mă întorci pe-o parte dacă poți, chemi salvarea dacă durează mai mult de 4-5 minute. Instrucțiuni post-criză uitase să-mi dea, așa că nu prea știam cum să-l ajut. L-am chemat la masă. N-a vrut să vină. Poate simțea toate privirile ațintite asupra lui și voia să dispară de-acolo. Am insistat. L-am ținut de braț și l-am momit cu omleta lu’ Babi. Chiar e bună omleta aia.” (pp. 96-97)

Stai jos sau cazi este romanul conștientizării! Nu doar că atrage atenția asupra unei boli aproape total ignorată la noi, dar te provoacă să fii mai atent la prietenii și colegii de serviciu, la cei cu care te intersectezi zi de zi și să cauți explicații înainte de a emite judecăți de valoare. Un roman care se citește foarte ușor, în ciuda subiectului foarte sensibil. O carte scrisă din dragoste de oameni și dintr-o nevoie de a ajuta! Fie ca Stai jos sau cazi să ajungă la cât mai mulți cititori!

Stai jos sau cazi de Bogdan Munteanu