Suntem sau nu suntem Fetele Pelican?

Un text nou, atât de nou, încât a ieșit la rampă pentru prima dată în vara lui 2019, în cadrul Edinburgh Fringe Festival. The Last of The Pelican Daughters este unul din textele The Wardrobe Ensemble. Surprinzător, un text dramatic, spun asta pentru că în spațiul românesc textele contemporane care s-au montat în ultimii ani sunt din sfera nondramaticului. Așa se explică și montarea, spectacolul în sine putând fi judecat din toate punctele de vedere. Construcția spectaculară, personajele, relațiile dintre ele sau dintre actori/distribuție și acestea, atitudinea, ilustrația muzicală, scenografia și mișcarea scenică, toate pot fi analizate din perspectiva execuției: cât de bine se așază spectacolul la scenă.

Succesul la public ar putea fi asigurat doar de subiect: drama unei familii contemporane, o dramă comună, aș îndrăzni să spun. Moartea mamei (despre tată se pomenește prea puțin, tangențial și nu în termeni favorabili) adună fiicele pentru ultima dată într-o casă care a fost a familiei 45 de ani. O casă stil victorian, dar cu interioare eclectice, detaliile marcând decadele; referințele la Frida Kahlo, regina Marii Britanii și John Lenon nu sunt deloc întâmplătoare, ele fixează momente importante în evoluția relațiilor de familie. Chiar dacă surorile Pelican (cărora li se adaugă fratele) s-au născut mult după revoluția sexuală a anilor ’60 sau după venirea reginei la conducerea regatului Marii Britanii, influențele acestor evenimente (impactul, ca să folosim un termen pe placul influencerilor) au fost covârșitoare pentru toată familia Pelican. Ce e interesant este faptul că toate aceste detalii trebuie imaginate de spectatori, ele nu există decât la nivel de sugestie: pereții roz, foarte roz, (tapetul, acel tapet folosit excesiv în anii ’70, în culori tari și uneori cu modele foarte încărcate, baroce) au desene care aduc aminte de Frida Kahlo, dar și de temperamentele membrilor familiei, ba chiar fixează acțiunea și din punct de vedere istoric. Un decor stilizat, marca Doina Levintza care se completează excelent cu costumele, realizate tot de ea. Rochii care pun în evidență personajele – detalii care fac referire fie la meserie (Letiția este avocată, Sonia este artist plastic), fie la frustrările generate de eșecurile personale (rochia lungă, neagră, austeră, dar elegantă a Indrei), fie la vârstă (bunica poartă o rochie neagră foarte elegantă, plină de dantele). Rochia Iasminei este de o eleganță răvășitoare, roșie, ți se lipesc ochii de ea, mai ales că este purtată și cu o eleganță naturală de Victoria Cociaș. Rochiile roșii, elegante, fluide, mătase roșie, din scena coborâtă direct din Primăvara lui Botticelli completează ideatic constructul spectacular în sine. La nivel vizual spectacolul este construit cu migală până în cele mai mici detalii: oile rătăcite ale familiei – Maya și Luca – sunt în costume contemporane, poartă denim cu multe tăieturi și parcă neterminate. Se ascultă muzică la pick-up („obiectul de ascultat muzică” care e scos din muzee în ultimii ani și folosit intens nu doar de nostalgici); vinil-urile sunt aruncate în scenă la un moment dat. Danni și Dodo, singurele prezențe masculine în casa Pelican încă de la început (Luca vine mai târziu în poveste) se remarcă prin atitudine: nu-și găsesc locul între femeile Pelican, fac eforturi să atragă atenția, încearcă să rezolve situațiile ad-hoc, nu în ultimul rând încearcă să iasă basma curată din toată nebunia. Tipologii diferite, dar atât de des regăsite în societatea momentului!

O comedie dulce-amară, un festival al clișeelor, care dă libertate regizorului să se folosească de toate instrumentele și tehnicile avute la îndemână. Horia Suru fixează și mai bine spectacolul în linia anilor 2019 – 2020 – mobilier tip IKEA, puțin și de o banalitate covârșitoare, singurul element atipic fiind la nivel audio. Ilustrația muzicală este asigurată tot de Horia Suru, care apelează la celebra Primăvara a lui Vivaldi (leit-motivul spectacolul este primăvara, nu decodific simbolul aici), dar și la compozițiile originale ale lui Petre Ancuța (imnul Pelicanilor, altă trimitere la clișeele marketingului și publicității în mass-media). Un univers sonor din care nu lipsesc nici trimiterile la Imagine al lui John Lennon, semn că sfârșitul anilor ’70 este un sfârșit de epocă, resimțit ca atare și de Iasmina. Mama Pelican este pomenită, evocată de toți membrii familiei, dar și de cei nou-veniți în ea (Danni și Dodo), asistă la tot spectacolul (vieții ei) și devine o oglindă a relațiilor ei cu fiecare în parte. De aceea, ea stă în prim-planul scenei și zâmbește amar, se miră când aude ceva, se încruntă, așteaptă celebrul moment al înfulecării tortului (moment ce tot este amânat). Ce lasă ea moștenire fiicelor? Se va dovedi că ceva mai de preț decât pereții și anume personalitățile fiecăruia în parte. Prezentarea spectacolului de către cei de la The Wardrobe Ensemble începe cu o afirmație lămuritoare cu privire la titlul spectacolului: „In folklore, pelican mothers feed their young on their own blood.” Abia la finalul reprezentației, după ce spectatorii trec prin momente paradoxale, când râd, când rămân pe gânduri, ba chiar oftează la momentele cu trimitere directă la dramele personale, îți dai seama că Familia Pelican este un model familial comun, cu care ne identificăm sau pe care l-am întâlnit prin vecini.

Ce face Horia Suru cu textul în sine se cheamă, simplu, teatru. A pune în scenă un text deconcertant prin suma de clișee și situații comune poate să se transforme într-un act de curaj, dar și într-o demonstrație de profesionalism. În cazul lui Horia Suru s-a dovedit că experiența și-a spus cuvântul: a gândit excelent distribuția, fetele Pelican sunt pe cât de diferite, pe atât de Pelican, au acel ceva în comun care le reunește în casa Pelican (fie și pentru ultima dată). Crenguța Hariton, Isabela Neamțu, Sorina Ștefănescu și Alexandra Murăruș au parte de transformări uluitoare, meritul fiind și al lor, dar și al machiajului (chapeau bas, Alexandru Abagiu, chiar ai surprins perfect tipologia!). N-ai cum să uiți momentele în care Aurora, bunica Pelican, întruchipată de Anda Caropol, vine la masă și împarte replici aparent ieșite din context! Victoriei Cociaș, ei bine, ei îi reușește în mare parte rolul de divă autoritară, de femeie dominatoare și sunt sigură că pe viitor se vor vedea și mai bine relațiile dintre ea și fiecare dintre surori în parte, căci de ea depind toate transformările și răsturnările de situații. Deloc de neglijat momentul de final, în care efectiv n-o recunoști pe Mihaela Subțirică, atât de intrată în rol este! Mai puțin fericit jocul lui Răzvan Bănică, care pare că n-a înțeles cum trebuie să se raporteze la situațiile de joc, cum să le construiască, în schimb excelent contre emploi-ul lui Șerban Gomoi, care stârnește râsul numai când îl vechi cocoșat, dezorientat și pierdut între surorile Pelican. I se alătură fără prea mult efort Alexandru Mike Gheorghiu, cel care-și asumă rolul de maestru de ceremonii, dar și pe cel de soț dominat de soție. Momentele de grup și cele de tranziție au fost bine gândite de Sophie Duncan, cea care a înțeles perfect mesajul întregii construcții spectaculare: viețile ne aparțin în măsura în care înțelegem cine suntem.

Fetele Pelican la Teatrul Nottara, un spectacol care pune în valoare trupa teatrului, dar care face și un mare serviciu spectatorilor: îi deconectează preț de două ore de la nebunia cotidiană și le aduce aminte că nu suntem singuri, aproape niciodată nu suntem singuri.