Trimisul nostru special ești tu

Motto: „Măcar spune-mi cum s-a terminat povestea asta”, îl rugam pe tata

Florin Lăzărescu

În Numărul zero, romanul lui Umberto Eco, rolul presei în societatea contemporană este tema centrală – o profesie demitizată. Implicarea ziariștilor în politică, traficul de influență, corupția, dezinformarea, șantajul, iată tot atâtea instrumente pe care le are la îndemână presa pentru a se defini ca putere, folosită, după caz, împotriva sau în favoarea politicienilor.

Condiția ziaristului este una dintre temele importante ale prozei lui Florin Lăzărescu. Om al prezentului continuu, ziaristul e un vânător de subiecte care fac audiență. Acesta este singura condiție a supraviețuirii într-un domeniu ce depinde, ca finanțare, de piața publicității. Subiectele trebuie să fie, de aceea, din categoria senzaționalului. Nimic altceva nu e de interes, nici măcar adevărul, pe care ar trebui să îl cauți (într-o arhivă), dar asta cere timp, și timp nu există, în afară de prezentul evenimentelor în desfășurare. Antonie e ziarist:

„După ce, în copilărie și adolescență, fusese sfătuit să mediteze mereu asupra fiecărui lucru și, în ultimă instanță, să-l descopere pe Dumnezeu, de când intrase în presă căpătase obiceiul să nu mai cugete la nimic. Nu mai existau povești, ci doar evenimente care rulau cu viteză. Nu mai exista trecut, ci doar un prezent continuu, cel al zilei de azi, fără nicio legătură cu cel de ieri.” (p. 117)

Unele subiecte sunt senzaționale și, în același timp, derizorii. Câinele comunitar merită un efort de documentare. Dar și mai interesant este subiectul OZN-urilor, pentru care este nevoie de o deplasare la fața locului, pe câmpul unde iarba poartă urmele descinderii altor galaxii:

„ ̶ Domnu’ reporter! Domnu’ reporter! se auzi strigat din beznă de vocea hăitașului de ozenei.

Antonie măsură în gând ce șanse ar fi ca extratereștrii să poată imita vocea țăranului pentru a-l atrage în cursă. Își dădu totuși seama că ozeneii n-au de unde ști că un reporter stă ascuns în iarbă la câteva zeci de metri.

̶ Ce-i?

̶ I-am prins!

̶ Pe cine? strigă Antonie, ridicându-se din iarbă.

̶ Cum pe cine? Pe ozenei!

̶ Vino să-i vezi cum arată. Ș-apoi nu vorbesc limba noastră. Mormăie ceva în limba lor. Hai să le spui ceva!

̶ Ce, tu crezi că eu le știu limba?!

Antonie se apropie șovăielnic. Chiar să fi vorbit extratereștrii pe limba lui, nu avea nici cea mai mică idee ce să le spună. Se sperie la gândul că aceștia pot comunica prin telepatie și, la primul lor contact cu două ființe umane, dau peste o creatură războinică, în stare să le sfărâme țeasta pentru o palmă de iarbă culcată la pământ, și peste o alta care nu se gândește la nimic.

Ozeneii stăteau trântiți cu fața la pământ și scânceau:

̶ Don’t hurt us! Please, don’t hurt us!

Slavă Domnului! Măcar știau engleză.

̶ Gura, mă! le urlă țăranul, tremurând cu parul ridicat deasupra capului. Nu v-o răciți de pomană, că oricum nu vă înțelege nici dracu’!

̶ Relax! zise Antonie. Nobody is going to hurt you. You may stand up. Lighten your faces!

̶ Măiculiță, domnu’ reporter, da’ le-ați învățat deja limba?!” (p. 146)

Extratereștri sunt, de fapt, niște turiști germani puși pe farse. Veniți să-l caute pe Dracula, se distrau lăsând în iarbă tot felul de semne, ca și cum locul ar fi fost vizitat de făpturi venite din alte lumi. Țăranul nu (re)cunoaște limba engleză și crede că reporterul a și deprins limba ozeneilor – toată scena este de un comic imens.

Minunata mi s-a părut rescrierea succintă, în cheie postmodernistă, a unor personaje și creații celebre, în secvențe care trebuie decodate de un cititor complice. În discursul tatălui său, spune Antonie, apăreau, pe rând, un tânăr student criminal, ucigaș de bătrâne, (Raskolnikov al lui Dostoievski), care-și răzbună tatăl, ucis și înșelat de soție și de frate (Hamlet), un vânător de balene (căpitanul Ahab al lui Melville), un cavaler slăbănog trântit la pământ de un cal, „noroc că am știut cum să cad!” (Cavalerul Tristei Figuri din Cervantes), și Isus însuși.

Ar trebui să ne lămurim, mai întâi, cine este Trimisul nostru special, privilegiatul, cel căruia i se încredințează o misiune. Poate că nu există un singur Trimis special, poate că sunt mai mulți. Reporterul este Trimisul nostru special. I se promite asta, iar șeful, fiindcă ultimul articol al lui Antonie făcuse rating uriaș (nu mai spunem cum, epopeic!), se ține de cuvânt și îi face favoarea de a-l trimite la un eveniment menit să devină subiect de prima pagină. O înmormântare cu fast.

Șeful însuși este un Trimis special, simte că are o putere imensă atunci când iese ziarul de la tipar, simte că „are în mâini o lume întreagă. Numai a lui.”:

„Trebuie să le dai bizonilor știri. Cât mai multe știri. Noutăți senzaționale care să atragă atenția pentru o zi și pe care să le poată uita repede ca să fie receptivi și la altele. Scurt și cuprinzător. La obiect. Ai văzut cum sună știrea despre tine: Un sălbatic din Carpați! Așa-i că-i fain titlul? Aproape că nu mai contează ce scrii după aia. Fură ochiul. Te bagă în priză.” (p. 83)

Dar tot Trimisul nostru special este și recuperatorul de cămile pierdute prin deșert. Un timp este recuperator. La un moment dat, renunță la acest statut și caută altă formă de relaționare cu metafizicul, nu neapărat înspre binele omenirii – trage semnalul de alarmă al trenurilor, provoacă accidente, devine un atentator. Un terorist.

Întâmplările sunt senzaționale. Presa e la fața locului. Vânează, cum recunoaște cu cinism patronul de ziar, tot ce este ieșit din comun, dramatic, tot ce coboară din cer, cu elicopterul, deasupra unei bălți, într-o misiune de salvare. Valurile provocate de elicea elicopterului sunt așa de puternice, încât răstoarnă barca, iar cel care se presupune că trebuie salvat, un copil (trimis special), abia acum e pus în primejdie – cade din barcă și e pe cale să se înece. Răpitorul, Antonie, este încătușat. Toată presa e acolo, să-l întrebe dacă regretă ce a făcut. Ăsta ar fi fost și rolul lui, de ziarist. Antonie are însă mai multe roluri de jucat în propria piesă. Cel mai important rol este acela în care, în condiții ușor diferite, repetă rolul tatălui său.

Romanul lui Florin Lăzărescu te face să te întrebi dacă nu cumva ești și tu, cititorule, un Trimis special. Dacă poți să râzi când ești lovit cu bestialitate, dacă te simți liber, deși ceilalți sunt convinși că nu ești, dacă reușești, în situații-limită, să faci, complice, un gest cu degetul mijlociu, atunci te încadrezi în tipologie: ești și tu Trimisul nostru special.

Pe microsecvențe, romanul este un exercițiu impecabil de stil: