Despre iubire, numai de bine – “Iubirea în caz de urgență” de Daniela Krien

Moto:

Iubirea nu este un sentiment.

Iubirea nu este un romantism.

Iubirea este o faptă.

Iubirea trebuie privită din perspectiva unui caz de urgență.“

(Iubirea în caz de urgență, p. 140)

Iubire în caz de urgență am citit-o în câteva ore. Un roman care nu te lasă indiferent, oricât de banală ar suna sintagma, chiar așa este. O atmosferă grea, cuprinzătoare, din care nu poți ieși decât dacă ai învățat să respiri în ritmul personajelor. Cinci personaje feminine, cinci tipologii care aparent se diferențiază foarte puțin, dar care, în fapt, au trasee personale și profesionale diferite. Chiar dacă ele formează un soi de „cerc al femeilor la 40 de ani“, fiecare dintre ele este suficient de independentă, încât să reușească să se individualizeze. E drept, câștigul de personalitate l-au asimilat greu, plusul de putere combinată în doze variabile cu fragilități neașteptate de dureroase a venit în viața fiecăruia dintre cele cinci când niciuna nu mai spera că va putea merge mai departe.

„Paula s-a descurcat.

Se scula, se spăla pe dinți, făcea micul dejun, își punea ruj roșu pe buze, se ducea la serviciu și vindea cărți. După-amiezele o ajuta pe Luni la teme, o ducea la prieteni și la lecțiile de flaut, seara îi citea, iar la scurt timp după aceea se culca și ea. Se scula din nou, se spăla pe dinți, făcea micul dejun, își punea ruj roșu pe buze, se ducea la serviciu și vindea cărți. A învățat să-și gestioneze plânsul și n-o mai făcea niciodată în fața copilului. Invita periodic musafiri ca să le între viața în casă. Gospodăria o ținea în ordine, hainele călcate, iar plantele de pe balcon creșteau și prosperau.

Seara ședea la masă ca deconectată de orice altceva, cu privirea fixată pe nervurile lemnului.

Prieteni mai avea doar puțini. Când în jurul ei se încheiau căsătorii, se concepeau copii, se construiau case, nu se putea bucura de fericirea celorlalți. O suporta numai pe Judith. Dar nici ea nu înțelegea cum era să fi pierdut un copil. Un copil nenăscut vreodată era mai puțin dureros decât unul mort.“ (pp. 46-47)

Paula, Judith, Brida, Malika și Jorinde sunt femei care au trecut pragul celor 40 de ani, unele au copii, altele și-ar fi dorit să aibă, dar n-au putut. Două dintre ele au copii morți – una în urma unui avort asumat, la cealaltă moartea bebelușului a survenit într-un moment mai mult decât dificil. Leipzig este orașul în care se petrece acțiunea, cartierele și zonele acestuia sunt descrise în funcție de cum se raportează personajele la cartiere, blocuri, case, spații de joacă, săli de concerte, parcuri etc. Se construiesc trasee cotidiene, rutini salvatoare și benefice, evadări în zone împădurite sau la margine de lac. Se descriu interioare de case sterile, din care pare că lipsește picătura de personalitate: Ludger nu vrea să vadă biserica în fața geamului casei, Götz nu se poate despărți de un pat de copil, unul cu tăbliile vopsite într-un anumit fel. Se pun în relație personajele cu familiile acestora, se aduc în discuție prietenii pasagere, dar salvatoare, se petrec sub ochii cititorilor scene de familie de o banalitate șocantă, dar tocmai de aceea fascinante. Nimic ieșit din comun! Și cu toate acestea, nimic în comun cu viețile noastre! Oare chiar așa să fie?

„Marți seara se duce cu Hans la cinema, după care se regulează cu el o jumătate de noapte.

Miercuri după-amiază se întâlnește cu Paul la o cafea, apoi se duce cu Leni la calul ei.

Joi seara vorbește la telefon cu părinții ei în timp ce merge cu mașina la manej. Călărește o oră-ntreagă acolo, apoi se duce acasă, face un duș și șade mai târziu cu manuscrisul Bridei Lichtblau în barul a cărui clientă obișnuită este. Nu-l cunoaște pe barman. Întreabă de Tom și află că e plecat pentru o perioadă mai lungă în Asia – Thailanda și Birmania. Breda a prins bilețele adezive la paginile respective. Personajul principal al romanului este o doctoriță de urgență bipolare, în a cărei viața Judith nu se recunoaște.

Vineri după-amiază încarcă iapa în remorca pentru cai și o pornește cu ea în Dahlener Heide. Trei ore călărește prin păduri, peste pajiști și printre câmpuri, mai mult la pas și la trap. Mai întâlnește alți doi călăreți, o pereche cu un câine și un pădurar. Mai frumos ar fi fost dacă nu i-ar ieșit nimic în cale.

Doarme toată noaptea fără întrerupere.

Sâmbătă dimineața ia un mic dejun copios cu ouă și fructe, își rezervă mult timp în baie, își îngăduie o a doua cafea cu încă o țigară, apoi pleacă în centrul orașului.

Se întâlnește cu Brida la o cafenea. Îi explică ce corecturi a făcut la roman și îi ascultă îngrijorările. Se pricepe la asta – să disece, să analizeze și să ordoneze relațiile amoroase ale altor oameni. Știe mereu ce trebuie făcut și Brida o ascultă recunoscătoare.“ (pp. 90-91)

Cele cinci femei vor să-și păstreze feminitatea, cu tot ceea ce înseamnă acest aspect (de aici și concesiile pe care le fac din punct de vedere sexual), dar vor să fie și mame. Statutul de mamă pare că n-are nimic în comun cu cel de femeie, iar aici se simte din plin contribuția societății. Cele două planuri ale vieților acestora sunt, pe cât posibil, separate, iar când se intersectează balanța se înclină vertiginos înr-o parte sau alta. Reechilibrarea are loc fie cu sacrificii imense, fie deloc, atunci când unul dintre planuri trece definitiv în plan secund. Cititorii se vor grăbi să judece un comportament sau altul, dar vor fi surprinși să constate trei sau zece pagini mai încolo că eticheta nu se potrivește deloc, că s-au pripit, că le lipseau piese importante din puzzle.

„La întâi septembrie începuse sezonul de vânătoare pentru căprioare, cerbi și cerbi-lopătar. Au tăcut în mașină. Brida cunoștea drumurile pe dinafară. În copilărie nu voia să creadă că va pleca vreodată de aici. Astăzi știa că nu se va mai întoarce niciodată cu totul.

Tatăl a parcat mașina, a scos puștile și binoclurile din portbagaj și a luat-o din loc, călcând apăsat.

Brida cunoștea vânătoarea și tăierea animalelor de când era de-o șchioapă. Tatăl ei era pădurarul-șef al ocolului silvic. Acasă, în cămara pentru vânat, animalele răpuse atârnau trei-patru zile înainte să fie jupuite, tranșate și să ajungă în congelator. Dacă împușcătura fusese curată și animalul curățat perfect, tatăl ei se decidea uneori să-l lase mai alt timp atârnat, pentru a se frăgezi carnea cât se putea de mult. Mirosul de vânat era pentru mulți insuportabil. Brida, în schimb, îl percepuse întotdeauna ca pe un parfum.

Ședeau în tăcere împreună în punctul de observație al vânătorului, se uitau prin binocluri peste câmpurile din jur și au zărit deodată cerbul. Tatăl ei i-a atins brațul, a arătat înspre animal și a dat din cap.

Văzând prin lunea puștii cerbul păscând și remarcându-i coarnele frumoase și felul în care înainta candid în afara pădurii, Brida se gândi acum la Götz. Curând ea avea să pună capăt acestei vieți pașnice. Cerbul stătea liniștit, ea respiră calm și trase.

Cerbul căzu imediat.

La puțin timp după aceea, au îngenuncheat lângă animal. Nu suferise. Împușcătura fusese perfectă.“ (pp. 133-134)

Incapacitatea bărbatului – indiferent ce nume ar purta – de a-și asuma fie rolul de partener fidel, fie pe cel de tată derivă nu neapărat din expectanțele celor cinci femei, ci mai degrabă dintr-un soi de refuz constant de a accepta ce e bun venit pe filieră tradițională. Relația cu părinții sau socrii este ori imperfectă, ori vicioasă de-a dreptul. De aici și senzația că o parte din relație – cel puțin debutul – se consumă ascunsă de ochii lumii, ca și cum cei doi ar fi sub un soi de clopot care atenuează zgomotul lumii, dar și izolează perfect. Paradoxal, niciuna dintre femei, deși sunt înșelate, trădate în cele mai urâte moduri cu putință câteodată, nu sunt capabile de ură. Nici măcar pe Judith cea cerebrală și pragmatică până peste poate n-o poți bănui de un asemenea sentiment. Să fie aceasta cauza unei maternități asumate, conștientizate? Se prea poate, dar la fel de bine s-ar putea să fie efectul unei maturizări asumate, grele, cu episoade traumatizante, dar binevenită. Toți bărbații au și calități, poate la fel de manifeste ca și lipsurile/defectele. Frapează absența spiritualului, toate activitățile se consumă conform unui ritm diurn caracteristic unei societăți profund laice. Oamenii merg la concerte, dar n-au interogații profunde cu privire la viață și moarte, salvează vieți, călăresc și călătoresc pentru a se relaxa, dar doar atât.

„Vicky va străluci, chiar dacă nu la fel de frumos ca pe vremuri. Nimeni nu i se mai adresează cu porecla ei. Și-a fumat și băut de mult pretențiile asupra numelui „Frumoasa“. Disperarea legată de fanarea ei e vizibilă în baie.

Pentru fiecare zonă a corpului găsești acolo creme, iar pentru părțile deosebit de delicate, ca acelea din jurul ochilor, un ser în plus. Extracte de alge, acid hialuronic, aloe vera și vitamina A sunt menite să regenereze și să hrănească pielea subțire, aproape străvezie, a Viktoriei. Grija și timpul pe care le dedică trupului ei în proces de veștejire o înduioșează pe Malika. Îndărătul borcănașelor și flacoanelor produselor cosmetice scumpe sălășluiește anxietatea. Mama este și ea fragilă.“ (p. 208)

Relația cu părinții devine importantă de la introducerea Malikăi în tramă. Toate cele cinci personaje au o poveste în legătura cu relația cu proprii părinți, dar pentru Malika este mai mult decât importantă, de aceea și prezentarea cuplului în culori deloc vesele.

„Atunci când, într-o zi rece de noiembrie, fusese externată din clinica de psihiatrie, își văzuse viitorul clar înaintea ochilor.

Vicky și Helmut o așteptau lângă o aripă acoperită a clădirii și o oază de plante tropicale tinere. Pacienții zăceau fără energie în fotoliile galbene de piele sintetică împrăștiate peste tot și se holbau la ecranele telefoanelor. Malika a coborât scara treaptă după treaptă, gândindu-se că viața ei va fi de acum încolo o căutare fără perspectivă. Nu va mai putea să iubească vreodată așa. Iar mai puțin de-atât nu voia să iubească.

După ce s-a mutat, i-a fost de ajutor un ritm de viață egal, imprimat de muncă, terapie și organizarea regulată a timpului liber. În următoarele două veri chiar s-a dus din când în când până la lac, la pajiștea cu meri. A înotat până la malul celălalt și înapoi. Pe Götz nu l-a văzut nici măcar o singură dată.

Când amintirile au început să nu se mai lase grele ca plumbul peste fiecare crâmpei de fericire actuală, a văzut afișul din fața librăriei pe care o frecventa. Femeia din poză era Brida Lichtblau. Cartea ei se numea Model de viață.“ (pp. 226-227)

Daniela Krien are ea însăși două fete și aproape 40 de ani. O bănuiești, din această perspectivă, că a strecurat între pagini ceva frânturi din experiențele personale, din atitudinile vindicative care-i aparțin și ei, scriitoarei. Numai că sunt amănunte care dau seama cu privire la calitatea construcției literare: detaliile cu privire la marii compozitori care orientează definitiv viața orașului, Götz nu e un nume ales întâmplător, mai ales pentru un bărbat (dați un search pe google și veți înțelege ce vreau să spun), călăria și pasiunea pentru cai sunt descrise în termeni exacți, la fel și partidele de vânătoare, mai puține, de drept. Toate aceasta amănunte, puse la cap la cap dau notă cu privire la documentarea minuțiuoasă a romanului ca întreg. Iubirea în caz de urgență nu s-a scris la întâmplare, dintr-un puseu egocentric sau dintr-o nevoie terapeutică de a rezolva o criză personală existențială. Când am citit primul capitol, cel dedicat Paulei, mi-am adus aminte de Trei etaje al lui Eshkol Nevo; dincolo de personaje și de acțiunea de fond, cele două cărți au multe în comun, dar în primul rând rigoarea documentării și perfecțiunea constructului literar. Niciun detaliu strecurat aleatoriu în pagină, niciun personaj introdus în decor în momente ciudate, după cum nimic din ceea ce pare evident nu rămâne ca atare. Așa se explică finalul! Care va surprinde, ba chiar șoca pe mulți. Un final care are dimensiunea unui paragraf de nici jumătate de pagină, de o claritate tăioasă, care te lasă perplex: fie e final expediat, pentru că scriitoarea n-a știut (sau n-a vrut) să pună punct poveștii, fie e final deschis, pentru că, nu-i așa, personajele pot să iasă din cercul în care se învârt și să plece pe un alt drum al vieții.

„Jorinde spală piepții de pui și îi tamponează cu prosoape de hârtie pentru bucătărie ca să-i usuce. Se gândește la despărțirea de la gară. Ada ridicase doar mâna și se urcase în tren fără să se mai uite înapoi. Nu voia să plece. Nici Jonne nu voia de data asta. Prietenul lui cel mai bun își serbează ziua de naștere, dar afurisita de înțelegere dintre Torben și ea prevede că ei doi trebuie să meargă o dată la două săptămâni la el la Berlin. Acolo stau într-o locuință amenajată doar pe jumătate, într-o cameră mică, și sunt lăsați cea mai mare parte a timpului de capul lor. Torben numește asta libertate.

Recent a adoptat un stil de viață cu nuanțe ezoterice. Ierburile și fumigațiile par să joace un rol important. Când se întorc copiii, nu le put numai hainele și părul a lemnișoare, rășină și ierburi arse, ci și sacoșele, periile de dinți, caietele de școală și animalele de pluș. Tot ce e lavabil, inclusiv copiii, spală imediat. (p. 258)

Iubirea în caz de urgență se remarcă și prin felul cum a ales scriitoarea să facă trecerea de la un personaj la altul, să construiască trama fără nicio fisură. La final, ai impresia unui tot perfect, nimic în plus, nimic în minus, nicio tușă care să arunce în umbră un anumit pasaj. De ce acest titlu? Poate pentru că cele cinci ajung într-un punct al vieții când nu-și mai permit să iubească sincer și total. Poate pentru că iubirea este înlocuită cu dragostea maternă, poate pentru că se înțelege că-n viață rareori le putem avea pe toate. Poate că veți găsi și alte răspunsuri și fiți siguri că asta a vrut și Daniela Krien: cititorii să-și asume în modurile cât se poate de personale lectura acestui roman.

Iubirea în caz de urgență de Daniela Krien