„Trezirea leilor” de Ayelet Gundar – Goshen

Dana Ionescu, coordonatoarea Colecției Babel a Editurii Nemira, s-a dovedit deosebit de inspirată când a selectat romanul unei tinere prozatoare israeliene spre tipărire, contribuind astfel la lărgirea orizontului literar al cititorului român, foarte puțin familiarizat cu literatura Orientului Mijlociu (cu câteva excepții – Amos Oz, Saul Bellow…). Trezirea leilor reflectă experiența de jurnalist și scenarist, dar și studiile de bază în psihologie ale autoarei, aceasta creionând personajele foarte atent, dezvăluindu-le atuurile, dar și angoasele, treptat, pe măsură ce intriga se complică, cititorul înțelegându-le cu adevărat rolul abia în ultimul capitol.

Ayelet Gundar – Goshen se dovedește o bună povestitoare: ritmul alert al intrigii – va fi sau nu condamnat pentru accidentul său mortal din miez de noapte Eitan Green? – se împletește cu o prezentare sintetică a complexității societății israeliene de astăzi: diferențele dintre orașele de pe coasta Mării Mediterane și cele din deșert, problema traficului de droguri realizat cu complicitatea beduinilor, traficul de persoane de la granița cu Egiptul, relațiile dificile dintre evrei și palestinieni/arabi, problema emigranților, toate pe fondul disputelor politice interne, soldate adeseori cu perioade de instabilitate.

Tânărul medic neurochirurg, cu o carieră care se anunța mai mult decât promițătoare, se trezește transferat într-un oraș din mijlocul deșertului Negev pentru simplul motiv că a atras atenția directorului spitalului în care opera asupra lipsei de moralitate a mentorului său, un renumit profesor, despre care avea dovezi că lua mită pentru a opera diferiți pacienți. Frustrarea sa transpare la tot pasul, ziua, sau noaptea, după gărzile istovitoare:

„… în Beer Sheva nu sunt blocaje în trafic și avea grijă să menționeze asta în toate conversațiile cu toate cunoștințele lui din zona Tel Aviv. Dar când o făcea – cu un zâmbet senin și privirea limpede a unui aristocrat al deșertului -, îi trecea mereu prin minte că nici la cimitir nu sunt blocaje în trafic, dar nimeni nu și-ar stabili acolo reședința. Casele din jurul bulevardului Rager chiar îi aminteau de un cimitir. Un șir incolor, monoton, de blocuri din piatră, cândva albe, care astăzi bat deja spre cenușiu. Monumente uriașe, în ale căror ferestre se oglindeau câteodată figuri obosite, prăfuite, ca niște arătări fantomatice.” (p. 13)

Sentimentul de culpabilitate îl însoțește permanent: se simte vinovat față de cei doi copiii, cărora nu le acordă suficientă atenție și timp, se simte vinovat față de soție, agent de poliție obligat să o ia de la capăt într-o altă secție, dar în care se luptă cu aceleași prejudecăți ale colegilor săi misogini. Gărzile istovitoare îi agravează anxietatea și oboseala cronică la care a contribuit și stresul acomodării cu o nouă echipă, cu un nou apartament, la sute de kilometri de restul familiei. Condițiile sunt astfel îndeplinite pentru a produce un accident de circulație soldat cu moartea unui eritreean, refugiat, părăsind locul „faptei” după ce, cu câteva clipe înainte tocmai remarcase:

„E cea mai frumoasă lună pe care am văzut-o vreodată, își spunea, când l-a lovit pe omul acela. În prima clipă a continuat să se gândească la lună, apoi imaginea s-a stins dintr-odată, ca o lumânare în care sufli.” (p. 31)

Cititorul înțelege imediat drama medicului, căsătorit cu o polițistă cu valențe reale în ceea ce privește identificarea trăsăturilor de caracter și temperament, dar, exact ca în filmele polițiste englezești, situația se complică și mai mult odată cu șantajul soției defunctului Asum – Sirkit, o tânără deosebit de frumoasă, impunătoare, cu un plan bine pus la punct, care se dezvăluie treptat. Timp de peste două luni, Eitan Green își va pune la bătaie toate abilitățile pentru a explica tuturor, dar mai ales soției sale, de ce este obligat să lipsească nopțile și să se întoarcă din ce în ce mai obosit acasă. Drama sa atinge cote paroxistice când află că de cazul eritreeanului părăsit la locul accidentului de mașină, se ocupă chiar soția sa, ale cărei suspiciuni cu privire la autor se dovedesc ulterior ca fiind bine întemeiate. Dar ce nu știa ea încă este că locuia împreună cu „criminalul”, iar că cel ucis era cărăuș într-o rețea de trafic de droguri transfrontalieră.

Deși Eitan Green se simte prins într-o capcană, instinctul său de supraviețuitor își spune cuvântul: reacționează prompt, încearcă să vindece și să salveze de la moarte cât mai mulți refugiați, improvizând un spital într-un garaj părăsit, având-o ca asistentă pe soția celui omorât în accidentul fatal. Speranța îl însoțește permanent, dovadă leit-motivul lunii pline, mari, frumoase, și cel al tufei de trandafiri apărută de nicăieri, în plin deșert:

„Eritreeana creștea trandafiri. Prima oară de când o cunoscuse, și-a imaginat-o la lucru, făcând curățenie în restaurantul de la benzinărie. Curățând de pe farfurii resturi de prăjituri din care nu gustase în viața ei. Curățând zarzavaturi. Măturând. Cu mâinile pline de grăsime. Cu picioarele pline de praf. O femeie plină de praf, care se întoarce în fiecare zi într-o caravană prăfuită, dar ai cărei trandafiri sunt curați cum numai trandafirii pot să fie.” (p. 217)

Dar, ca în orice roman polițist de bună calitate, trandafirii s-au dovedit a avea și un rol „lumesc” – la rădăcina lor era ascunsă captura de droguri pe care soțul decedat nu a mai apucat să o livreze, iar Sirkit a realizat brusc că poate fi o monedă de schimb deosebit de valoroasă, cu condiția să fie atentă și să aibă răbdare.

Dincolo de intriga specifică unui roman polițist, Trezirea leilor este o carte despre interiorizarea experiențelor de viață, despre acceptarea propriilor calități și defecte, despre conviețuirea cu propriul ego, într-o societate care nici pe departe nu întrunește condițiile pentru a putea să meditezi la propriul destin sau la cauzele unei disfuncționalități în relația cu soțul/soția sau copiii… Exercițiul de sinceritate pe care îl are de rezolvat Eitan Green presupune un examen de conștiință permanent, chiar și atunci când se simte depășit de situație, iar soluția găsită pentru a ieși din impas este minciuna. Cititorul cu principii morale solide poate fi pus în dificultate: cum poate fi minciuna o soluție, oricât de ingenioasă ar fi ea??? Dar

„Minciuna ieșise, netedă și strălucitoare ca un hipopotam care se ridică din apă. Uriașă. Aproape monstruoasă. Născut brusc din el, enormă și perfectă, ca Atena când a ieșit din mintea lui Zeus. Acum, când ieșise din el, Eitan putea s-o privească. Unitate monolitică, superbă. Armonie deplină în fiecare amănunt. Și, cel mai important, convingere interioară profundă despre funcționalitatea a cel puțin o parte dintre aspecte. Restrângere totală a câmpului vizual care se referă la alte aspecte. În timp ce vorbea, Eitan nu mai vedea nicio diferență între malpraxis și accidentarea eritreeanului. La urma urmei, ambele situații s-au petrecut în timp ce lucra, amândouă dintr-o eroare. Iar șantajul, care se afla în centrul poveștii, nu era diferit de șantajul petrecut în realitate. Chiar și happy-endul. Și rușinea la fel.” (p. 359)

Cititorul se trezește că citește pe nerăsuflate cartea, dimineața, la cafea, în autobuz, în pauza de masă, seara, oriunde apucă, numai pentru a afla dacă într-adevăr minciuna poate fi o soluție salvatoare sau nu. Dacă nu am avea reperele spațio-temporale ale Israelului de astăzi, practic povestea lui Eitan Green poate fi povestea oricăruia dintre cititori, indiferent de cultura și civilizația din care provin aceștia. Meritul autoarei israeliene tocmai în asta constă: a demonstrat universalitatea unor principii morale, de la care nu avem cum să obținem nicio derogare, oricât ar dori unii să ne facă să credem opusul.

P.S. Apreciem traducerea de foarte bună calitate și notele de subsol cu ajutorul cărora lectorul se orientează mai ușor în spațiul de cultură și civilizație al Israelului.

Editura: Nemira