„Totul e personal pentru că ești tu.” (Nona Rapotan în dialog cu Cătălin Dorian Florescu)

A scris 6 romane: Vremea Minunilor – 2001, Drumul scurt spre casă – 2002, Maseurul orb– 2006, Zaira –  2008, Jacob s-a hotărât să iubească – 2011 și Bărbatul care aduce fericirea – 2016, la care se adaugă un volum de proză scurtă, Buricul pământului – 2017. Cărțile sunt traduse în mai multe limbi străine și apar în limba română la editurile Polirom și Humanitas. În primăvara lui 2018 a apărut la editura Residenz din Viena o carte/eseu cu titlul Libertatea este posibilă.

Pe lângă romane și proză scurtă, autorul a mai publicat eseuri și articole în antologii și în ziare de limba germană.

Cele mai importane premii primite: Premiul Chamisso – 2001, Premiul Anna Seghers – 2002, Premiul celei mai bune cărți în Elveția – 2011, Premiul Josef von Eichendorff pentru întreaga operă literară – 2012, Premiul Andreas Gryphius – 2018 pentru întreaga operă literară. Pe lângă acestea, autorului i-au mai fost decernate multe burse și de trei ori Premiul „Un an plătit de viață“ al orașului Zürich.

Cătălin Dorian Florescu este un pedant al literaturii. Așa este și în viața de zi cu zi. O să vă convingeți de cele spuse de mine citind interviul de mai jos. După ce terminați de citit, vă asigur că veți lua calea librăriei pentru a-i cumpăra cărțile (asta în cazul în care nu le aveți deja în bibliotecă). Iar întoarcerea la romanele sale vă va ține loc de oază de liniște în marea de furtună ce se cheamă cotidianul urban.

Îi mulțumesc scriitorului și omului Cătălin Dorian Florescu pentru sinceritate și pentru asumare. E unul dintre cele mai bune dialoguri de care mă fac, oarecum, vinovată.

 

Aș vrea să începem plecând de la o observație personală care-i privește pe cei care fac parte din tânăra generație de azi: își refuză rădăcinile. Nu  e un semn foarte bun și mă întreb uneori unde ne îndreptăm.

Se întâmplă cam peste tot, să știți, este o aculturalizare, (cred, totală) care există în toate culturile. Se citește mai puțin, nu se cunoaște istoria. Dar trebuie să definim puțin ce sunt aceste rădăcini: dacă este vorba de o privire naționalistă, reprezentată de „patrie”, de „sunt mândru să fiu român” atunci nu sunt trist că tinerii poate se văd mai mult într-un context mai larg, global, ca făcind parte din comunitatea globală și mai puțin dintr-un concept naționalist și populist. Dacă însă ne referim la pierderea interesului pentru istorie și cultură – de la obiceiurile populare până la cultura așa-zis „înaltă” –  atunci, într-adevăr, se pierde o parte din propria identitate. Văzând însă cum mulți tineri se implică în acțiunile societății civile împotriva corupției endemice din cercurile politice, nu sunt chiar cu totul pesimist. Pentru că în acest fel își asumă responsabilitatea pentru locul de unde provin, unde vor să trăiască conform valorilor lor. În acest punct chiar și lumea digitală este benefică, pentru că permite organizarea societății civile. Dar, desigur, există și înclinația spre lumea digitală ca un fel de escapism facil fără nici un fel de responsabilitate.

Fascinația pentru aici și acum?

Nici în Elveția, unde trăiesc din adolescență, lucrurile nu stau cu mult altfel. Și aici profesorii se plâng de lipsa de interes a multora din elevi. Dar este greu de generalizat, există și atâtea exemple contrarii, tineri care se implică în voluntariat sau în politică. Dintotdeauna, doar generațiile mai în vârstă s-au plâns de cele tinere. Nu toți sunt hedoniști sau individualiști, cu toate că – cel puțin în vest – orientarea tinerilor spre carieră, individualism și împlinirea, în primul rând, a propriei persoane sunt foarte puternice. Cultura „înaltă” – adică literatura, muzica, arta – au fost întotdeauna preocuparea unui anume strat social burghez, iar dacă în comunism se citea mult, se întâmpla probabil pentru că era unul din puținele moduri de a evada dintr-o lume gri. Erodarea culturii așa-zis „înalte” și pasivizarea omului au început demult, prin apariția televizorului, a multor posibilități de distracție și, în zilele noastre, a computerului. Dar, repet:  pentru multe pături sociale această cultură nici nu a existat vreodată, pentru că, pur și simplu nu au avut acces la ea și nu au acces. Pentru ca să existe un interes viu pentru cultură și valori, acestea ar trebui să fie propagate puternic de politică sau familie. Prima, politica, nu mi se pare că acordă prea multă atenție culturii, iar familia, părinții sunt prea des ei înșiși marcați de sistemul actual cu care se identifică și care îi epuizează. Nu ne putem aștepta la prea mult dacă copiii nu au, în primul rând, modele în familie, în care cultura să joace un rol important. Dar și aici generalizarea e dificilă, pentru că există, desigur, familii în care cultura e importantă.

Dar această apetență pentru întoarcerea la origini sau pentru regăsirea originilor este neapărat o trăsătură a elitelor?

Nu, nu are cu elita absolut nimic. Vedem acest lucru la mișcările populiste din Europa, care pretind că există acele origini benefice, că o reîntoarcere la ele sunt un antidot bun împotriva vieții globalizate, a nesiguranței create prin venirea străinilor și emigranților. Cei care preiau aceste iluzii și votează pe cei care îi amăgesc sunt oameni de rând, care vor să se simtă în siguranță printre ai lor. Iar populiștii chiar pretind că nu fac parte din nicio elită, că sunt marginali, dar spun adevărul și doresc binele poporului.

Nu numai populația autohtonă cade pradă acestei Fata Morgana, ci și fiii acelor emigranți musulmani, ajunși în Vestul Europei cu mulți ani în urmă, sosiți din coloniile imperilor. Căutarea propriei origini – pe care ei cred că o găsesc într-o credință bolnăvicioasă, gata să recurgă la violență – este unul din motivele radicalizării multora, care apoi au comis crime oribile și au devenit teroriști feroce. Mai benefică, însă, decât această căutare, atât pentru unii, cât și pentru alții, mi s-ar părea cultivarea empatiei și a toleranței, cultivarea ideii că noi, oamenii, avem rădăcini și interese comune pe această planetă.

…dar dacă ne uităm cine-a transmis tradiția.

Tradiția nu este transmisă de elită, deseori tradiția populară este transmisă de necunoscuți, al căror nume nu rămâne în istorie. Dacă ne referim la cultura „înaltă”, la scrieriile înțelepților, atunci da, desigur, aceștia sunt văzuți ca un fel de elită și crează momentele fondatoare și bogăția unui popor. Sunt scriitori, profesori, filozofi cu care, ulterior, se identifică națiunea. Problema, după mine, nu este existența acestor „elite”, ci modul în care, pe deoparte populiștii moderni de dreapta din vest crează o ruptură între „elită” care, după ei, nu are habar de popor și trăiește departe de realitate și popor, dar ale cărui necesități ei le-ar cunoaște mai bine. Pe de altă parte, cultura creată de aceste „elite” este folosită în mod propagandistic pentru a arăta măreția și grandoarea unei națiuni.

O carte cum este Bărbatul care aduce fericirea poate să contribuie la cultivarea acestei apetențe pentru întoarcerea la origini.

În câteva dintre cărțile mele folosesc marea istorie pentru a arăta „mica” istorie a personajelor mele, care sunt copii ai timpurilor lor, uneori crunte, în care trebuie să facă totul, ca să supraviețuiască.  Acțiunea din Jacob se hotărește să iubească se petrece pe o perioadă de 300 de ani, Zaira și Bărbatul care aduce fericirea pe o perioadă întinsă de-a lungul a 100 de ani. Într-adevăr,  am vrut să arăt de unde provin personajele mele, pentru a arăta că, de fapt, aceste origini nu au dispărut, ele fac parte din identitatea noastră, ajung până la noi, trec prin noi. Fiecare generație are aceleași întrebări, dar găsește alte răspunsuri, face greșeli, are iluziile și minciunile ei, ia hotărâri care vor avea efect cu mult după dispariția ei. Istoria nu e trecută, e întotdeauna înglobată în prezent. Pentru a arăta această continuitate prin secole și prin istorie, prin generații, am ales un suflu epic mult mai amplu. Și fac lucrul acesta povestind viața unor personaje mici, ca noi toți … Deci, nu mă intorc la origini dintr-un motiv populist sau nostalgic.

… aici  vorbim de istorii personale.

Da, dar care sunt ambientate într-o istorie mai mare a Europei, a Americii. Așa a fost clădită America de exemplu, cu ajutorul a milioane de emigranți, care căutau o viață mai bună. Din poveștile lor mici de suferință și nefericire, s-a creat una mai mare, aceea a națiunii americane. Este ceea ce descriu în Bărbatul care aduce fericirea.

 

Practic sunteți adeptul determinismului ca fenomen social, dar cât loc ați lăsat în construcția personajelor, și aici, dar și în celelalte cărți, întâmplării, faptului că se poate oricând întâmpla ceva în lanțul ăsta de cauzalități care să ducă la schimbare?

Eu sunt psiholog umanist, vin din perspectiva de terapie Gestalt. Eu nu cred decât într-o oarecare parte în determinism, în rest cred în responsabilitatea proprie. Un client care vine la terapie și spune „Sufăr pentru că părinții m-au tratat rău!”, unui astfel de client i se spune că, într-adevăr, așa este, dar el a supraviețuit acelui lucru, s-a maturizat și în momentul de față are posibilitatea, ca adult, să preia responsabilitatea și să integreze ceea ce s-a întâmplat în viața actuală, să treacă mai departe. Și această responsabilitate actuală este aceea de a-ți forma propria viață.

Oricât am vrea noi să aruncăm vina pe cineva sau pe contexte.

Da, nu poți, asta este poziția radicală a terapiei Gestalt si a  Existențialismului. Ai responsabilitate, asumă-ți-o. Determinismul poate fi folosit pentru a te disculpa. Chiar și eroii cărților mele – bunicul lui Ray din Bărbatul care aduce fericirea sau Jacob din Jacob se hotărește să iubească – au această libertate de decizie. Unul din motivele pentru care am scris Jacob se hotărește să iubească a fost chiar pentru a arăta cum un om, Jacob, reușește să fie altfel decât i-ar fi cerut timpurile și modul în care a fost tratat de propriul tată. El rupe lanțul violenței din familie făcând cu totul altceva. Deci, el nu îl omoară pe tatăl său, ci îl acompaniază în exil în Bărăgan sau chiar îl ocrotește la un moment dat. El  este personajul care arată că există un mod propriu de a te raporta la viață de care nu te scapă nimeni, niciun deteminism, nicio religie, nicio credință în soartă, în Dumnezeu, știu eu, asta este responsabilitatea proprie.

Nu se potrivește oricărui client.

Nu sunt sigur. Conștientizarea faptului că ai supraviețuit unor evenimente grele și că ești liber să le lași în spate – că acest lucru te eliberează – este unul foarte benefic. Dar nu toți pot să o facă, atunci când structura psihică e foarte șubredă – de exemplu, la psihoze – și traumele foarte grele, acest lucru este mai greu de conștientizat. În același timp, dacă în literatura mea aș pune în evidență numai determinismul, nu ar ieși romane care să respire în voie și să surprindă, pentru că ar fi determinismul și s-ar vedea mecanismul imediat.

Da, că până la urmă verticalitatea umanității ține de noi și de felul cum ne raportăm noi la exterior și la constrângeri și cum ni le asumăm. Aici e de povestit. Ce construiți mai greu? Personajul sau acțiunea?

E un întreg, nu pot dezlega foarte bine ce se întâmplă în timpul scrisului. Acțiunea e personaj, personajul e acțiune, personajul e în acțiune, în timpul acțiunii.

Când plecați la drum cu construcția unui roman, aveți întâi ideea acțiunii sau personajele?

Am nuclee de imagini și de scene puternice, ca niște vedenii. Sunt insule foarte vizuale de situații, de scene dramatice, care au pentru mine o mare frumusețe. De exemplu, m-a acompaniat înainte de a începe romanul Bărbatul care aduce fericirea pe toată perioada muncii de documentare, scena de început a cărții în care bunicul lui Ray – încă un copil – se uită într-o zi friguroasă de ianuarie 1899 – cum nava ia morții din portul cartierului emigranților, East Side, pentru a-i duce la cimitirul săracilor. Și atunci el decide că nu va ajunge niciodata pe acea navă. Deci, ai un arhipelag de insule  care sunt ca niște nuclee de imagine, iar între ele e mult gol. Și e bine că e acest gol, pentru că atunci textul respiră, tu n-ai voie să știi totul de la început, să înghesuiești textul într-un corset cognitiv. Tu te miști printre aceste insule și creezi punți. Sau, altfel spus: pui pământ între insule, astfel încât, la un moment dat, să iasă din mare un întreg  nou continent.

Deci sunteți generos cu cititorul, înseamnă, îi dați voie să-și aleagă pe care insulă să se instaleze.

A scrie înseamnă pentru mine, într-un fel, a lega aceste insule între ele și cum legi două, apare o a treia de care nu știai. Tu te miști printre ele și creezi textul, deci creezi un fel de teren între ele, un fel de pământ, de materie, le unești, dar trebuie să rămâi foarte elastic și foarte flexibil, pentru că și textul îți spune de ce are nevoie sau nu. Voiam să pun această mare scenă la început, asta am și făcut, dar ține exact două pagini, după care mi-am dat seama că această scenă trebuie mutată pentru că am simțit în mine un „stop”. Acest lucru nu l-am știut înainte, am pus scena deoparte, iar marea scenă unde vin familiile cu copiii lor morți și îi duc pe navă apare abia în al treilea capitol. Ca să faci lucrurile astea trebuie să fii destul de „elastic” în momentul când scrii și de aceea eu descriu procesul scrisului ca un dans, ca un tango în care textul îți spune de ce are nevoie, deci te conduce, dupa care il conduci tu. Prin prima frază deja textul îți spune ce îți trebuie. În momentul când scrii prima frază, textul se naște, are un corp, la care trebuie să te raportezi. Dar poți, după aceea, să spui „Stop, acum vreau altceva.”

Vreau, însă, să revin un moment la constatarea dvs, aceea că îi dau libertatea cititorului să-și aleagă insula. Este un lucru important pentru mine: eu nu dau sentințe in scrisul meu, nu arăt prea mult viața interioară a personajelor, nu îi fac să reflecteze asupra comportamentului lor. Ei sunt în plină acțiune, în viața și în epoca lor, iar eu descriu predominant acest lucru, având încredere că cititorul va înțelege, în baza propriei sale experiențe de viață. El va da un semnificant propriu poveștii, o va asimila în felul său foarte personal. Iată: își poate alege insula.

Cât de liber sunteți în procesul ăsta? Cât de liber sau cât de importantă e libertatea personală în tot acest dans?

Prima frază este responsabilitatea mea, vine de undeva dintr-un neant. Deodată apare.

Și-a cerut dreptul să apară, și-a revendicat dreptul ăsta.

Eu am o privire mult mai holistică. Nu este așa, că ea își cere dreptul de pe un minut pe altul să fie născută. „În orice furtună se ascunde un diavol – așa începe Jacob se hotărăște să iubească: Sau Bărbatul care aduce fericirea începe cu „Fluviul lua morții …. ca și când ar fi”. Un alt autor, mai realist, mai înclinat spre o scriitură fără întortocheli poetice, ar scrie pur și simplu că bântuia o furtună mare peste câmpia bănățeană, sau că morții erau duși la râu pentru a fi urcați pe navă. Probabil că ar funcționa și așa. Este, însă, ceea ce eu numesc „relația poetică cu realitatea” care face ca astfel de fraze să apară din mine înspre suprafață. Deci, și aici este acel întreg creat din propria ființă și trăire, din modul viu în care te raportezi la viață, din empatie și implicare, care îți formează scrisul.

… foarte plastic.

Exact. Dar e și un realism magic. De fapt, te pregătești tot timpul pentru primele fraze, pentru că ești tu însuți. Modul în care ești în lume, în care îți folosești ochii pentru a privi cu adevarăt, magia cu care vezi lucrurile. Poți vedea omul, numai carcasa lui, sau îi poți simti ființa. Poți vedea anumite scene pe stradă și vezi exact doar ce se întâmplă, sau vezi dincolo de ea drama, existența vietii. Și atunci când ai o relație poetică cu lumea, există momentul sau poate șansa ca această frază  – pentru că tu trăiești de fapt în această atmosferă – să devină „În orice furtună se ascunde un diavol.”

Faptul că vă aduceți pe dvs. practic în poveste, încă de la primele fraze, ar determina pe mulți să vă întrebe de ce nu scrieți poezie și ați ales să scrieți roman.

M-am simțit întotdeauna atras spre formele mai epice, poate pentru că socializarea mea culturală am făcut-o nu numai cu cărți, dar și cu filme. În Zürichul anilor ´80 -´90 și, de fapt, până astăzi, am petrecut mult timp cu operele marilor regizori și am învățat să descriu existența umană. Dar există mult lirism chiar în aceste prime fraze din romanele mele.

Foarte mult, vă spun eu.

Deci, există acest lirism pe care eu îl caut și pe care îl cultiv în comparație cu mulți alți scriitori de limbă germană, care nu fac acest lucru – limba mea de creație este germana. Am nevoie de aceste momente poetice pentru a-mi iubi propriul text. Seamănă puțin cu momentul când te îndrăgostești: o cină la lumina lumânării, o plimbare pe malul mării, în lumina lunii. Sau o frază poetică.

Mie chiar îmi convine că-l cultivați, e într-adevăr asemănător oazei de care povesteați mai devreme.

Ce este proza? Nu este numai un scenariu.  Dacă aș vrea să scriu scenarii,  aș face ori teatru, ori film, scenariu de film. Mijlocul de bază, instrumentul de bază al literaturii este limba. Un limbaj facil nu m-a interesat niciodată. Caut un limbaj care să creeze o țesătură densă, care să te ademenească prin puterea lui – nu vorbesc de un limbaj întortocheat, elitist. Uneori, în simplicitate este mai multă putere. Eu sunt foarte atent la limbajul folosit, chiar dacă uneori pare foarte natural și simplu povestit, este șlefuit, căutînd o anumită frumusețe în fraze.

Apropo de limba maternă, cum e să trăiești în Elveția și să fii publicat în limba română? Mie mi se pare aici un pic o rupere, o schismă chiar, la un moment dat cred că e. Nu v-ați simțit niciodată rupt între cele două planuri/lumi?

Nu, știti, am reușit să le integrez bine pe amândouă în personalitatea mea. Am ajuns în spațiul german chiar la limită, aveam 15 ani, așa că am putut învăța bine limba germană. În același timp, a rămas vie limba română. Trec cu ușurință dintr-una în alta, de la una la alta, nu simt acest lucru ca o rupere. Sigur, au fost momente în care nu eram satisfăcut de viața mea din vest, credeam că părți din ființa mea românească nu se pot împlini acolo. Acum, însă, sunt mai liniștit, cel puțin din acest punct de vedere. Prin emigrare oricum s-a creat o situație ambiguă, pe care trebuie să ți-o asumi fără să te victimizezi prea mult. În scris reușesc să trăiesc concomitent în amândouă lumile: cea românească și cea germano-elvețiană. Este un univers în care unesc aceste două lumi. Scrisul meu care este, de fapt, literatură germană are un altceva, un iz de Balcani, de est, mediteranean, știu eu … românesc.

Bine, v-a ajutat și faptul că erați timișorean și că acolo era o comunitate de nemți când ați emigrat.

Aici vorbim de anii ´70 și până în ´82, anul plecării noastre. Habar n-aveam ce-i comunitatea de nemți, eu aveam 15 ani, eram în plin comunism proletar și internaționalist. Probabil că în satele bănățene se vedeau mai bine diferitele etnii, dar la Timișoara era un amalgam. Într-adevăr, părinții mei aveau prieteni unguri și nemți, dar în rest eram cu toții uniți în fuga dupa portocale și pâine.

Este  vreuna din cărți scrise în limba română direct?

Eu scriu în limba germană, numai în limba germană.

Asta-i un paradox, nu v-ați dorit niciodată să scrieți în limba română?

Da, dar  nu sunt singurul în acest paradox. Trăiesc zeci și zeci de autori în spațiul german care au o cu totul altă limbă maternă, poate nici măcar europeană. E un fenomen întreg de literatură interculturală … este realitatea lumii globalizate.

Cât de greu v-ar fi să scrieți acum în română direct?

Problema nu e că mi-ar fi greu, chestia e dacă ar ar avea literalicitate, dacă ar putea fi văzută ca literatură. Nu stiu dacă mi-ar reuși așa ceva, pentru că nu trăiesc aici, în actualitatea culturii și a limbii.

Știți că nu se vede chestia asta deloc când citești un roman scris de dvs.?

Pentru că  e tradus bine de Mariana Bărbulescu, ea le-a tradus așa cum sunt. Ei îi datorăm vocea românească a romanului.

Și aici chiar se vede clar ce înseamnă să ai traducător foarte bun.

Da, se pare ca textele mele i se nimeresc ca mănușa pe mână. Le înțelege miezul, ființa.

Da, e unul dintre cazurile rarisime, într-adevăr. Și, într-adevăr, traducătorul trebuie să fie o voce a autorului, pentru că trebuie să intre în pielea autorului.

Poate nu a autorului, dar al personajelor.

Sunt cazuri de traducători care au fost dedicați ani de zile sau o viață numai unui autor sau doi tocmai din această cauză.

Dacă au putut trăi, săracii, din asta.

Da, și acolo e o problemă. Apropo de asta, chiar voiam să vă întreb, îmi venise pe drum ideea- sunteți scriitor liber profesionist, cât de liber și cât de profesionist vă simțiți ca scriitor? Pentru că, totuși, v-ați asumat riscul, dat fiind că nu sunteți din start asta, ați avut și altă meserie.

Sunt liber profesionist în sensul că trăiesc într-o libertate totală, nu am niciun șef care să-mi spună când să încep serviciul, când nu. Nu am pe nimeni care să-mi dea o structură vieții, nici azi, nici într-o lună, nici în jumătate de an. Eu aș putea să somnolez jumătate de an și de-abia atunci poate m-ar întreba editorul dacă am scris ceva. De fapt, m-a și întrebat acum o săptămână așa foarte voalat, mi-a zis că mă întreabă așa, puțin, dacă am început să scriu la roman. În rest, eu nu am o autoritate externă. Totul e în mine și trăiește din pasiunea mea, din flacăra interioară. Eu trebuie să-mi dau structura zilei, eu trebuie să-mi caut subiectul, eu trebuie să investesc – nu mă refer numai la bani, dar și la ei -, resurse emoționale și interioare psihice de a scrie un roman. Trebuie să văd cât timp îmi ia. Totul e în mine, sunt într-o mare libertate, dar am și responsabilitatea mare și riscul pe care mi-l asum. Și în toată această situație cel mai important este să nu te pierzi în frici, să îți rămâi foarte aproape și foarte liniștit.

Să te raportezi la tine ca la aproapele tău.

Da, dar și să rămâi liniștit și focusat pe ceea ce trebuie. Dacă nu ești obișnuit să trăiești așa, într-o libertate deplină și să ți-o asumi cu toate riscurile care sunt, de-a nu avea bani la bătrânețe de exemplu. Că poate un timp nu ai lecturi publice, deci nici venituri, sau un anumit roman nu se vinde bine etc, lucrurile astea trebuie să le suporți și trebuie să le suporți având în vedere că tot ceea ce se întâmplă e foarte personal. Totul e personal pentru că ești tu.

Deci practic partea asta de responsabilitate ține de profesionism, de profesionalizarea funcției de scriitor.

E foarte greu, este totul foarte personal ce se întâmplă și întotdeauna e personal pentru că este exact ceea ce faci tu din pasiune și fiecare cuvânt e al tău. Nu e un profesionism, e foarte personal și trebuie să ai grijă să-ți rămâi foarte aproape, focusat, liniștit și să nu-ți pierzi sensibilitatea. Nu este o meserie ca cea de inginer, care e profesionist și pleacă acasă la 7 și se întoarce la 6. Tu iei totul cu tine, toate speranțele neîmplinite, toate dezamăgirile, dar și toată frumusețea a ceea ce faci. Toată singurătatea, dar și toate mesajele de dragoste pe care ți le trimit cititorii. Uneori te retragi în tine, eviți lumea, apoi începi din nou să o cauți, să-ți găsești o nouă temă, să-ți găsești curajul, să-ți găsești limbajul corespunzător textului, să te îndrepți spre lume, să încerci să găsești oamenii cu care să vorbești. E un flux și reflux, e greu de spus, dar așa este, un mod de a trăi din plin, cu tot ce oferă viața, și, din păcate, deseori fără protecție. Trebuie să rămâi sensibil și, în același timp să ai un cocon care să te protejeze.

Cred că, mai degrabă, merge ideea de piele poroasă, cu porii deschiși, care să absoarbă tot ceea ce vine din exterior.

Trebuie să te protejezi.

Două întrebări mi s-au arătat acum. Una – credeți în ideea de șantier literar? Și a doua este: aveți proiecte literare începute, abandonate și pe care să vreți să le reluați la un moment dat?

Am, exact, am, am și scris o carte cu vreo zece ani în urmă. Am și terminat manuscrisul, dar care nu a ieșit și e undeva în sertare. Nu cred că îl voi mai relua vreodată.

Îl considerați eșec?

Nu.

Pur și simplu n-a fost să fie?

Știți, dacă rămâneam atunci, în acel moment, prea impresionat de acel eșec, era un eșec, într-adevăr, care avea repercusiuni asupra vieții mele. Dar am continuat. Am scris Maseurul orb după aceea, care a ieșit, deci mi-am continuat drumul și a fost numai o cale secundară.

În ceea ce privește șantierul literar, mie mi se pare prea  tehnică această imagine. Prefer tangoul despre care am vorbit deja. Deci o vibrație, o energie, un puls al vieții.

Deși, dacă te uiți de sus vezi mult dinamism.

Poate, dar am încercat să vorbesc la început de ceva care are o fluiditate, o elasticitate, de un dans, de o mișcare într-un arhipelag de insule în care te miști într-un mod asociativ, spontan, în baza a ceea ce deja ai făcut, textul care există și care te duce într-o direcție, dar însăși în baza a ceea ce rămâne de făcut, deci ai o libertate în a scrie mai departe cartea, dar trebuie să te raportezi la ceea ce este. Nu  gândesc în termeni de șantier, nu mă inspiră, e ingineresc, nu mă atrage.

Primele pagini din Bărbatul care aduce fericirea m-au dus cu gândul la Kafka.

Da? De ce?

Nu știu. În general, nu știu de ce. America, pentru că, practic, și acolo vorbim de emigranți și de condiția imigrantului în America. Și in romanul dumneavoastră practic vorbiti de toți, de un emigrant și de lumea emigranților și de felul cum au construit America. Deși ca stil, nu, clar că e diferită, abordarea e total diferită. Ați fost vreodată în New York?

Sigur, am fost de multe ori, și pentru documentarea pentru roman.

Și vă simțiți bine acolo?

Nu neaparat. Pentru mine, America nu este locul unde aș vrea să ajung, sunt un european înrăit. Dar documentându-mă amplu pentru romanul Bărbatul care aduce fericirea, s-a creat o mare apropiere față de istoria incredibilă a New Yorkului, a miilor de emigranți, care au ajuns acolo. Dragoste, însă, nu este, ea rămâne un miraj al visului american. Cei mai mulți locuitori luptă din greu cu existența și condițiile grele și competitive de acolo.

Dintre cele două personaje principale, bunicul lui Ray si Elena, – evit pe cât posibil întrebarea aceea stupidă „Cât de mult își iubește scriitorul personajele?”, pentru că e evident că trebuie să și le iubească și pe alea bune și pe alea rele – care s-a lăsat mai ușor de construit? Elena sau Bunicu’ lui Ray? Sau cât de greu a fost să le aduceți în același loc, în aceeași poveste?

Trebuie să mă gândesc puțin. Pentru partea americană am cercetat, m-am documentat doi ani și jumătate. Am acasă mult material, maldăre întregi de cărți, de material audio, video  și cărți. Sigur, găsești și în internet foarte mult, de exemplu primele filme de câteva minute pe care Edison le-a facut în ghetoul emigranților, imagini de epocă: copii jucându-se în fântână sau caleașca cu calul care trage butoaiele de bere.  Sau tramvaiul care vine tras de cai. Pe lângă acestea, am cutreierat New Yorkul mult pe jos, chiar și Ground Zero, locul atentatelor de la 11 Septembrie, am vorbit cu martori, am petrecut zile în șir în muzee și arhive etc. Văzută așa, desigur că partea americană a fost mai dificilă, pentru că a trebuit să creez acea atmosferă. Trebuie, însă, spus că mie îmi place enorm de mult să mă mișc în astfel de lumi, ca lumea Bunicului, cu mirosurile ei, pe stradă, cu piața, cu oameni, cu violență, cu iubire. Deci o lume foarte vie. Mi-a făcut mare plăcere să o descriu atunci când, după vreo 2 ani și jumătate o cunoșteam așa de bine, încât să mă pot mișca în ea ca și când m-aș mișca pe acea stradă și aș întâlni personajele respective.

Emigranții cehi, de exemplu, făceau trabucuri, înveleau țigări, tutun, de aceea străzile unde stăteau ei erau învăluite în mirosul tutunului. Evreii făceau haine ieftine la ei acasă și, prin geamurile deschise, vara se auzea zgomotul neîntrerupt al mașinilor de cusut. Era un Babilon întreg. A fost foarte interesant să aflu de unde proveneau acești oameni, cum se trăia în țările de proveniență, din ce cauză plecau. Cum italienii au creat mica Italie. Resentimentele puternice care existau împotriva emigranților italieni, irlandezi, evrei, așa cum astăzi sunt împotriva românilor.

Nu le era atât de bine pe cât au sperat ei, sunt niște mecanisme de apărare care intervin acolo…

Viața grea din New York, pe care, de exemplu, Martin Scorsese, regizorul, o arată în filmul lui The Gangs of New York. La 1850 ghetoul se chema Five Points, unde se întâmplă acțiunea filmului lui Martin Scorsese. Five Points pentru că se întâlneau cinci străzi în care locuiau foarte mulți irlandezi. La 1900 acel ghetou din filmul lui Scorsese nu mai există. Orașul New York distrusese totul pentru că era cunoscut ca un loc al violenței și rău famat, unde găseai de la prostituție până la alcoolism. Ceea ce acum acolo e ceva care se cheamă Districtul financiar din New York. Ceea ce descriu eu este viața grea din ghetoul emigantilor. Cartierul respectiv se mai cheamă și astăzi Lower East Side.

Una din modalitățile de a deveni americani și a avea succes era să intre în lumea showului. Și mulți au devenit faimoși. Unul din marii actori americani ai anilor ´30-´40-´50 se chema Edward J. Robinson. Edward J. Robinson era evreu născut în București, care și-a schimbat numele – Emanuel Goldenberg –  și a fost unul dintre marile staruri ale Hollywoodului, care a spus: „În momentul când am ajuns în New York am renăscut din nou.”

Nu pot spune că a fost greu dar a fost o muncă de asimilare, așa încât să-mi creez o hartă interioară, nu numai a topografiei New York-ului, dar și a atmosferei, a vieții de zi cu zi a oamenilor care trăiau în New York. Partea românească pare să fie mai ușoară, dar nu este, pentru că eu nu-s fiu de pescar. Deci, ca să înțelegi cum funcționează Delta Dunării, e la fel, foarte multă muncă de documentare în spate.

Iar Delta Dunării e în opoziție cu Timișoara.

Nu are nicio treabă cu Timișoara, absolut. Deci și acolo a trebuit oarecum să încerc să intru în lumea aceea, să merg în Deltă de două ori, să vorbesc cu pescarii, să-i acompaniez pe lacuri, să-i văd și să-i întreb ce pescuiesc, ce pești trec pe aici. Ca să înțeleg. Dar, desigur, anumite comportamente de țăran, de pescar, românisme, îmi sunt mult mai familiare decât New York-ul. Deci nu pot spune că a fost greu. Fiecare dintre ele a avut frumusețe, fiecare dintre cele două lumi a avut momentul de frumos, care mă umple de bucurie când îl scriu, dar și intrigile lui, adică dificultățile lui, clar.

Da, pentru că fiecare lume are tipologia ei de personaje ca sa fie autentic.

Ca să fie autentic și realist, trebuie s-o înțelegi, trebuie să-ți lași timp să vorbești cu oamenii, să ți-i aproprii.

Cum e la teatru când actorul nu repetă destul, se vede imediat în comportament și-n felul cum spune replica, se simte imediat că nu a intrat în personaj, nu-i acolo, nu face parte din peisaj. Revenind la personajele dvs., cât de greu a fost să le aduceți împreună? Cât de greu a fost să conectați cele două lumi?

A fost, într-adevăr, puțin mai dificil, a fost o perioadă de câteva săptămâni când mă gândeam, și eu și lectorul meu, cum să unim poveștile, cum povestesc și cum facem să înțeleagă cititorul că sunt povești povestite de doi oameni care la un moment dat, după jumătatea cărții, încep să se unească din ce în ce mai mult, nu?

Unirea asta trebuie să fie creată…

Am acceptat faptul că cititorii vor trebui să aibă o anumită concentrare la această carte și să mă urmeze, deci să urmeze povestea, frumusețea poveștii, lăsând deschisă întrebarea – „Cine sunt personajele? Ce se întâmplă cu ele?”. Deci să nu vrea de la început să știe totul, ci să fie capabili să aștepte, curioși poate, lăsându-se duși de fluxul povestirii, de fluviul povestirii, ca apoi, poate după jumătatea cărții, să spună „Aha, acum înțeleg!  E o româncă și un american care se întâlnesc la New York in ziua marei drame, cea a atacurilor teroriste, și care încearcă să se aproprie unul de altul prin intermediul poveștilor pe care și le spun pe durata unei nopți.” Să înțeleagă că este un roman despre nevoia de a povesti pentru a crea încredere și intimitate și poate chiar dragoste.