„Specia rebelă. Despre creativitatea oamenilor și despre modul în care ea schimbă lumea” de David Eagleman și Anthony Brandt.

Este răspândită părerea că viitorul aparține profesiilor și minților creative. În condițiile automatizării etapelor muncii și tehnologizării unor profesii întregi, se consideră că singura nișă care încă nu este cucerită de roboți și, astfel, rămasă completamente umană este creativitatea. De aici, poate, abundența lucrărilor care analizează acest subiect. Am scris despre el când analizam cărțile lui Augustin Fuentes, Scânteia creativă (aici) și Edward O. Wilson, Originile creativității umane (aici), tot despre creativitate fiind, de fapt, și cartea lui Walter Isaacson, Inovatorii (despre care am vorbit aici). Ceea ce aflăm, de fapt, din aceste cărți, este că ideea despre misiunea salvatoare a creativității umane este recentă doar ca idee, ca fapt, însă, fiind valabil dintotdeauna, poate chiar mai mult în zorii speciei noastre, când creativitatea ne-a ajutat să supraviețuim și să prosperăm, decât în condițiile isteriei (nejustificate, dar explicabile, din punctul meu de vedere) tehnologizării. Să nu uităm că, de fapt, tehnologia este tot rodul creativității noastre (istoria acestui tip de creație o putem revedea în Inovatorii) și ceea ce punem în ea, aceea culegem. Astfel, după mine, am ajuns, ca specie, în momentul în care nu frica de roboți trebuie să ne obsedeze, nici îngrijorarea că izvorul creativității ar putea seca (după cum vedem din cărțile menționate, aceasta este o trăsătură definitorie a speciei noastre), ci felul în care canalizăm aplicarea creativității noastre. Despre aplicațiile periculoase ale creativității a vorbit, mai ales, Fuentes; voi aminti aici doar războiul, ca „artă” tot mai sofisticată a distrugerii speciei, iar de misiunea ei s-a apropiat cel mai mult Wilson, în demersul său de re-unificare (căci uniunea tuturor științelor a fost realitatea din trecut, de fapt) a științelor umaniste cu cele exacte, sub unica formă posibilă acum a interdisciplinarității. Scopul acestui proiect este, mai ales, evitarea dezlănțuirii creativității păguboase căci, probabil, am ajuns în momentul în care trebuie să devenim responsabili față de obiectul și consecințele creației noastre:

„Tendința umană a fost dominarea planetei și a tot ce se află pe ea, rămânând în același timp constrânsă de o sumedenie de națiuni concurente, religii organizate și alte colectivități egoiste, majoritatea cărora nu pot să vadă binele comun al speciei și al planetei. Numai disciplinele umaniste pot să corecteze această imperfecțiune. Concentrându-se asupra esteticii și valorii, au puterea de a îndrepta progresul moral spre un nou mod de gândire, unul care îmbrățișează cunoașterea științifică și cea tehnologică” (Edward O. Wilson, Originile creativității umane).

Voi reveni la acest aspect, unul din multele aferente subiectului, al eticii creativității umane, după ce voi vorbi despre o altă carte dedicată aceleiași teme: Specia rebelă. Despre creativitatea oamenilor și despre modul în care ea schimbă lumea de David Eagleman și Anthony Brandt, pentru că aceasta merită, mai întâi, să fie analizată în lumina propriei sale esențe.

Așadar, dacă în cărțile lui Wilson și Fuentes (biologi evoluționiști, în fond) aflăm despre originile și istoria creativității umane, David Eagleman (specialist în neuroștiințe) și Anthony Brandt (compozitor, scriitor și profesor de compoziție) ne propun un fel de manual al creativității, descriindu-ne cum funcționează creativitatea. Un proiect ambițios, nu-i așa? și, din această cauză, în pericol de a rămâne mereu incomplet. Dar, se pare, autorii au pretenția de a-l fi descris în câțiva pași simpli care, nu îndrăznesc să neg, au calitatea de a crea o viziune de ansamblu destul de coerentă, o sinteză bine închegată și o analiză pertinentă.

Pe scurt, actul creativ ar include unul sau o combinație din procesele de deformare, fragmentare și mixare. E ușor să ne dăm seama că deformarea înseamnă modificarea aspectului a ceva, fragmentarea – desfacerea unui întreg în părți, iar mixarea înseamnă amestecul a ceva. Toate trei se petrec în creierul creatorului, iar apoi sunt transpuse în viață sub forma unor produse ale creativității. Este evident, de asemenea, că, pentru ca aceste procese să aibă loc, este nevoie de acel ceva, produsul original, asupra căruia ele, procesele, să-și exercite acțiunea. Înțelegem astfel că nu există creații spontane, pure, neinfluențate, oricât de revoluționar ne-ar părea un obiect de artă sau un gadget. Tradiția este ascunsă, mai mult sau mai puțin vizibil, în orice creație actuală. Mai mult ca atât, nici nu putem fi prea revoluționari, pentru că suntem condiționați cultural și temporal. Chiar dacă cineva creează ceva ce depășește timpul și locul în care a fost creat acel ceva, produsul este fie neînțeles, fie respins, marginalizat și, poate, acceptat abia mai târziu, când lumea este pregătită pentru el. Drept exemplu este dat cazul ultimului cvartet de coarde al lui Beethoven, a cărui ultimă parte, intitulată Grosse Fuge, era cea mai lungă secțiune finală compusă vreodată, conținând sunete și ritmuri complexe, care nu au fost apreciate de public, astfel încât această parte finală a fost receptată cu deosebită răceală. Drept urmare, deși Beethoven considera că Grosse Fuge era singura parte care merita să fie cântată de două ori, a fost convins de prietenul său Holz să o modifice.

De fapt, cartea abundă de exemple, veți găsi în ea o colecție bogată de curiozități atât despre opere de artă, cât și despre inovații tehnologice. Chiar dacă cartea este concepută astfel încât multitudinea de exemple să susțină și să ilustreze tezele înaintate de autori, tezele în sine par a fi construite anume din analiza acelor exemple. Deformarea, fragmentarea și mixarea sunt procedee prin care creierul nostru creează, însă acestea sunt mai degrabă concluziile la care au ajuns autorii pornind de la creații spre creier și nu invers, adică nu pe baza vreunor studii despre creier, dacă la asta vă așteptați de la cartea unul dintre autorii căreia este specialist în neuroștiințe (eu, recunosc, am avut asemenea așteptări). Cel puțin, studiile nu sunt menționate, poate doar la începutul cărții, când ni se prezintă cum reacționează creierul la noutate, iar bibliografia conține cu precădere titluri de cărți de istorie a culturii și antropologie, precum și câteva studii din sfera cognitivă a neuroștiințelor. Această constatare nu pune la îndoială validitatea ideilor autorilor și valoarea cărții, fiind o simplă observație despre caracterul și sursele ei.

Modul în care mintea noastră creează lucruri noi constituie substanța primei părți a cărții, iar celelalte două, Mentalitatea creativă și Cultivarea creativității, descriu care ar fi atitudinea benefică față de creativitate, adică cum să acționăm creativ. În acest sens, trebuie să optăm întotdeauna pentru mai multe variante ale aceleiași idei, să tolerăm și să practicăm schimbarea, să ne asumăm riscul eventualului eșec și, chiar și în cazul în cazul în care acesta se produce, să o luăm de la capăt.

Autorii arată cum, în școlile și companiile creative, pentru a impulsiona activitatea creativă, sunt înaintate diverse sarcini, iar elevii și angajații sunt încurajați să găsească mai multe soluții creative. Acest mod de a vedea activitatea creatoare ca pe o rezolvare de probleme în termen mi-a lăsat impresia cultivării unei creativități de laborator. Deși sunt menționate, în treacăt, importanța vizitării muzeelor, a ascultării concertelor, nu li se acordă, după părerea mea, atenția cuvenită, iar rolul lecturii și al contemplării naturii abia de se subînțelege. De altfel, chiar dacă tradiției îi este recunoscut aportul considerabil la inovare, autorii consideră că i se acordă mai multă atenție decât s-ar cuveni:

„Prea adesea educația se concentrează pe o privire retrospectivă asupra cunoașterii primite și rezultatelor stabilite. Ar trebui să privească și înainte, spre lumea pe care copiii noștri o vor proiecta, construi și locui”.

Această opinie mi se pare nițel exagerată, eu având, dimpotrivă, impresia că copiii sunt obsedați de crearea de content, iar, pe de altă parte, au dificultăți în a recunoaște opere de acum un secol. Desigur, nu pot să nu consider firesc ca, atunci când vorbim despre creativitate, să avem privirea îndreptată spre viitor, dar creativitatea doar de dragul creativității, fără cultivarea sensibilității, care cred că se face doar prin studierea surselor de inspirație și tradiției, prin contemplare și gândire, mi se pare golită de sens. La drept vorbind, dacă mă gândesc mai bine, creativitatea de dragul creativității, adică gratuită, ar fi o opțiune mai bună, poate chiar dezirabilă, față de creativitatea de dragul competiției.

Asupra acestui spirit al competiției se insistă destul de mult în carte, încât ajungem să avem impresia că creativitatea trebuie pusă mai degrabă în slujba succesului, decât a frumosului și sensului. Creativitatea industrială, orientată spre rezolvarea problemelor („rezolvarea problemelor la un standard înalt”, p.239) și succes („portofoliu mental de succes”, p.234), este justificată pentru că „o artă mai bună produce ingineri mai buni” (p.246) și pentru că „educația artistică are sens din punct de vedere economic” (p.244), ceea ce nu este neapărat rău, dar mai mult decât insuficient. Mă întorc, în acest context, la ideea creativității periculoase și mă întreb dacă pot adăuga la pericolele indicate de Augustin Fuentes în Scânteia creativă și pe cel al consumerismului. Mă întreb dacă dezlănțuirea iresponsabilă a creativității industriale, a acestui portofoliu mental de succes, în combinație cu motto-ul preferat al comercianților, „dacă nu există cerere, creeaz-o!”, nu formează tocmai cadrul perfect pentru perpetuarea acestei probleme actuale, a consumului de noi lucruri drăguțe, cărora le găsim un rost, chiar dacă ne puteam tot atât de bine lipsi de ele. Mă întreb dacă trebuie să ne punem drept scop investiția în creativitate doar pentru că, dacă am putea să „privim spre viitor, cu siguranță evoluția sa ne-ar ameți”, doar de dragul de a satisface înclinația creierului de a reacționa cu plăcere la nou, înclinație și așa exploatată de marketing. Mă întreb dacă nu am ajuns în momentul istoriei speciei noastre când cumpătarea ar trebui să ia locul exuberanței și dacă nu ar trebui să ne asumăm pornirile (inclusiv creative) cu mai multă cumpătare. Din moment ce, așa cum ne asigură toți autorii cărților menționate, precum și a celei în discuție, creativitatea este o însușire firească a naturii noastre umane, o pornire care nu poate fi stăvilită, oare nu are mai mult sens încercarea de a o reorienta dinspre mașinăria economică spre exploatarea sensibilității și spiritualității noastre?

S-ar putea să fi deviat prea mult de la subiectul cărții, cu întrebările pe care mi le pun aici, s-ar putea, de asemenea, ca impresia de simplism a abordării să vină din așteptările prea mari pe care mi le-am făcut sau din propriile preocupări, mai mult decât din conținutul cărții, dar, recunosc, nu am putut să mă opun impulsului de a deforma, fragmenta și mixa.

Specia rebelă. Despre creativitatea oamenilor și despre modul în care ea schimbă lumea de David Eagleman și Anthony Brandt