Probabil orice scriitor, purist sau profesor de literatură va găsi suficiente motive pentru a critica ghidul de scriere al lui Steven Pinker. Ba chiar orice cititor. Fiecare persoană obișnuită să scrie sau să citească cărți concepute într-o anumită manieră, ajunge să prefere un anume stil și să respingă orice reguli sub care acesta nu se înscrie. Să scoți un ghid de scriere este, în general, o provocare, pentru că întotdeauna se vor găsi suficienți scriitori care să nu fie de acord cu un lucru sau altul indicat într-un ghid (sau cu toate laolaltă). E de înțeles, pentru că stilul este o chestiune pe care fiecare mânuitor de peniță și-l dorește neapărat pasibil de o calitate anume: unicitatea. De dragul ei, e gata să sacrifice restul calităților indispensabile unei lucrări: reguli elementare de gramatică, coerența, iar uneori chiar ideea. Tentația de a scrie de dragul scrisului („când nimic nu ai a spune”) e prea mare, atunci când te și vezi „original” și „inconfundabil”. Atât de mulți se cred un nou Proust sau Kafka, sau Cărtărescu…
Dar un ghid de scriere nu are pretenția să te facă un nou Proust sau Kafka, sau Cărtărescu. Mai mult decât atât, nici un ghid de scriere nu se potrivește nici unui scriitor. Adică, nici un scriitor nu se va supune tuturor regulilor adunate într-un îndrumar și nimeni nu va deveni scriitor dacă va citi un ghid de scriere (sau chiar zece), pentru că e nevoie de mai mult decât atât. Dar un ghid de scriere te poate face să vezi lumea cărților altfel: atât în calitate de scriitor, cât și de cititor. Cel puțin, cartea lui Steven Pinker poate face asta. Ea ne arată calea cea mai potrivită pe care o parcurge o idee în drumul său de la creierul scriitorului spre cel al cititorului, potecile pe care se poate rătăci și mlaștinile în care se poate împotmoli. Rămâne la discreția fiecărui autor să supună scriitura sa oricâtor și oricăror provocări consideră de cuviință, pentru a o „originaliza”, dar un dram de bun-simț literar i-ar aduce atât beneficii operei sale cât și respectul cititorilor săi. Iată câteva motive pentru care cred că trebuie să citești (și) „Simțul stilului” înainte de a te apuca de scris.
Pinker este tocmai persoana potrivită să scrie astfel de cărți. Cercetător în domeniul lingvisticii și al psihologiei cognitive, Steven Pinker este autorul mai multor cărți („The Language Instinct”, „How the Mind Works”, „The Blank Slate”) care analizează bazele neurologice ale funcționării minții umane și explică în ce fel ajungem, de exemplu, să vorbim o limbă sau să înțelegem o frază. Cunoscând substratul științific al modului în care limbajul (fie scris sau nu) ajunge să se transforme în înțelesuri, Pinker e în măsură să ne sugereze cum să scriem astfel încât să ne facem înțeleși. O regulă generată direct din aserțiunea științifică conform căreia creierul uman a evoluat, astfel încât să recunoască ușor imagini și mai dificil cuvinte scrise, este aceea de a nu face risipă de abstracțiuni, intensificatori (precum foarte, extrem de…), ambiguități (precum parțial, aproximativ, se pare), metadiscurs și jargoane academice, care nu fac decât să îndepărteze cititorul de esența ideii (de „vizualizarea” ei, dacă vreți) și, de cele mai multe ori, acestea se dovedesc a fi niște instrumente de eschivare a autorului de la ceea ce vrea să spună sau de renegare a responsabilității pentru ceea ce (parcă) a spus. Deși un limbaj astfel purificat poate părea naiv și simplist, Pinker ne convinge că:
„Este nevoie de strădanie mentală și dexteritate literară pentru a reduce un argument la esența sa, pentru a-l nara într-o secvență ordonată și pentru a-l ilustra cu analogii care sunt atât familiare, cât și precise.”
Stilul clasic, bazat pe claritate și simplitate, este opțiunea autorului, pentru că este singurul în stare să direcționeze privirea cititorului spre informația relatată. La celălalt capăt, încărcarea abuzivă a frazei cu sofisticări exagerate și inutile zăpăcește cititorul și, departe de a-l ajuta să înțeleagă ceva, nu îl face decât să se simtă tâmpit:
„Cititorului confuz i se aduce la cunoștință că abilitatea sa de a înțelege lumea nu contează câtuși de puțin; rolul său este să asiste la declarațiile enigmatice ale marelui cărturar. Scrisul clasic, cu premiza sa de egalitate între scriitor și cititor, îl face pe acesta din urmă să se simtă genial. Scrisul prost îl face să se simtă ca un imbecil.”
Pinker te învață să scrii și pentru cititor, nu doar pentru tine. Una din cele mai acute probleme cu care se confruntă cititorul mai degrabă, decât scriitorul, dar implicit (deși, uneori, inconștient) și acesta din urmă, este faptul că ultimul este atât de versat în domeniul despre care scrie, încât nu-și mai poate imagina cum e pentru cineva să nu știe ceea ce el cunoaște atât de bine. Respectiv, nu e în stare să scrie într-un mod inteligibil pentru un cititor neavizat. Această dificultate este descrisă cu succes de metafora, împrumutată din economie, blestemul cunoașterii:
„Blestemul cunoașterii este singura și cea mai bună explicație pe care o cunosc cu privire la motivul pentru care oamenii buni scriu proză proastă. Scriitorului pur și simplu nu-i trece prin cap că cititorii nu știu ce știe el – că nu stăpânesc dialectul breslei sale, că nu pot prezice pașii lipsă care par prea evidenți pentru a fi menționați și că nu au cum să vizualizeze o scenă care pentru scriitor este limpede ca lumina zilei.”
Dacă crezi că ideea (sau cunoașterea) este totul, s-ar putea să te înșeli: incoerența și incapacitatea de a o reda într-o manieră comprehensibilă pot însemna moartea ideii; eșecul facerii poate compromite chiar și (sau mai ales) cea mai genială minte.
Pinker te scutește de lamentarea referitoare la declinul limbii. Acesta este tocmai punctul care îi va irita pe conservatorii riguroși și sensibili ce au tendința să corecteze până și greșelile din postările de pe facebook. Însă dacă îți vine greu, uneori, să înțelegi ce vrea să spună bunicul tău și nu îți este dificil să recunoști o scriere din secolul XVII ca datând din acel secol, atunci cu siguranță vei fi de acord cu Pinker că limba este o entitate aflată în perpetuă evoluție. De aceea regulile privind utilizarea ei nu pot fi bătute în cuie și se schimbă, cu trecerea timpului, mai ales în dependență de uzanță. Chiar și la nivel academic, consensul referitor la regulile limbii se schimbă în decursul anilor, iar scriitorii au participat activ la modificarea acestui consens, fixând în operele lor sensurile care au devenit uzuale în comunicarea de zi cu zi, înainte ca acest lucru să-l facă dicționarele. (Mă îndoiesc, desigur, că acest lucru justifică și chestiuni precum căderea lui K din cuvîntul complex OK, de exemplu, mai ales că e puțin probabil ca economia de timp obținută în acest fel să fie esențială pentru efortul tău edificator.)
Pinker are umor și… stil. Dacă nu ai de gând să scrii și nu te interesează problemele de limbaj literar, citește cartea pentru cultură generală și pentru… distracție. Tonul ironic scoate „Simțul stilului” din tradiționala atmosferă de plictiseală a ghidurilor și, alături de alte pârghii la fel de ilustrative, dă un exemplu de scriere accesibilă, fără a fi simplistă, și savuroasă, fără a fi banală.
Până la urmă, fie că ești scriitor sau cititor, vei fi de acord că „stilul adaugă frumusețe lumii. Pentru un cititor cultivat, o propoziție alertă, o metaforă impresionantă, o remarcă sprirituală, o întorsătură elegantă a frazei se numără printre cele mai mari plăceri ale vieții”. Dar dacă, totuși, ești și una și alta, ar fi frumos să ții cont de faptul că „fiecare propoziție îi impune scriitorului să se confrunte cu compromisurile dintre claritate, concizie, ton, cadență, acuratețe și alte valori”.
Editura: Publica
Traducere: Mihaela Sofronea
Anul publicării: 2015
Nr. pagini: 457
ISBN: 978-606-722-057-5
12 comentarii
Cartea nu a fost primită cu brațele deschise: http://www.telegraph.co.uk/culture/books/bookreviews/11089729/The-Sense-of-Style-by-Steven-Pinker-review-waffle-and-bilge.html
Da, am citit si eu recenziile la carte. De asta am încercat să identific și nominalizez motivele pentru care ar trebui citită; n-a fost greu. Eu am găsit multă informație utilă și, mai ales, convingătoare.
Iar eu am citit recenzia ta înainte de a comenta. Sincer, o fi el un bun lingvist, dar în scrisul creativ, tu ești mai bună decât el. Scrii foarte digerabil: „Dar un ghid de scriere nu are pretenția să te facă un nou Proust sau Kafka, sau Cărtărescu. Mai mult decât atât, nici un ghid de scriere nu se potrivește nici unui scriitor.” Față de el: „Blestemul cunoașterii este singura și cea mai bună explicație pe care o cunosc cu privire la motivul pentru care oamenii buni scriu proză proastă.” Așa-i?
Eu chiar cred că ai mână mai bună la scris decât el și o spun fiind de acord cu materialul din Telegraph.
Mulțumesc, am scris recenzia în baza ideilor pe care le-am luat din carte. 🙂
În cronica mea am scris mai mult despre ideile lui Pinker, decât despre regulile pe care le consideră el corecte. Cei de la Telegraph se leagă de detalii, care sunt și el importante, cred că, dar eu am prețuit ce am găsit la nivel de concept, că unde să pun virgula decid mai târziu.
Cred că scriai la fel de bine și înainte de a citi cartea lui.
Iar cei de la Telegraph îi spun clar că el nu face ceea ce predică:
<>
He even manages to define what a coherent text is in a way that made my eyeballs rotate in opposite directions: “A coherent text is one in which the reader always knows which coherence relation holds between one sentence and the next.”
Got that? All right then, try this: “In fact, coherence extends beyond individual sentences and also applies to entire branches in the discourse tree (in other words, to items in an essay outline).”
I may be excessively picky here, but I can’t help feeling that the phrase “in other words” doesn’t belong in a sentence about the virtues of coherence. Similarly, the phrase “Avoid clichés like the plague” may be ironic – but then again, it may not.
In an attempt to discover what makes good writing good, Pinker breaks down sentences into their component parts, pores over each one and how they fit together, and even includes a great many diagrams, which, to my untutored eye, make no sense at all. All this is reminiscent of those exhaustive analyses of why jokes are funny. By the time you’ve finished reading them you’ve no idea what possessed you to crack a smile in the first place.
Păi, în cele din urmă, se vede și din citatul pe care îl dai, că au pretenții la cum scrie el, nu la ce scrie, că ideea de coerență rămâne în picioare. Și, da, he is excessively picky, nu am văzut să-i atace ideile de bază, adică mijloacele propuse de Pinker prin care să ajungi la coerență, de exemplu. A dat unicul exemplu care aș fi de-acord că stă în picioare – ală cu diagramele; nu le văd nici eu prea folositoare. Dar asta e picătură în mare. Pentru că, în ansamblu, chiar ai ce lua de acolo, și Telegraph, după ce s-a luat de faptul că a dat exemple din proza soției lui (Ha! Ei și?) sau a analizat o expresie dintr-o frază, se rezumă să spună că ”Pinker doesn’t have anything new to say” și că ”We learn, if we ever doubted it, that style is constantly evolving and are told to be relaxed about new formulations while sticking to some sacred principles”. Însă argumentele pe care le aduce Pinker în susținirea fiecărei teze pe care o introduce sunt logice și… coerente. Îți faci o ideea despre cum să ajungi la mintea cititorului (dacă nu chiar și la inima acestuia), după ce îl citești pe Pinker. Asta e părerea mea.
„au pretenții la cum scrie el, nu la ce scrie”. Tu ai accepta sfaturi de la un nutriționist obez?
Eu nu îl văd ”obez”, ei îl văd. Mie îmi place stilul lui.
Eu nu aș accepta sfaturi despre cum să mănânc de la un nutriționist obez cum nu aș accepta sfaturi de scriere creativă de la cineva care n-o face des, iar când o face, nu știe cum să aplice ceea ce predică. Grecii aveau un cuvânt pentru asta: ethos.
Mă bucur că tu citești astfel de cărți, deși chiar nu văd cum te-a ajutat această carte. Începe să scrii ca el și vei vedea numărul de cititori ai tăi va scădea.
„Eu nu îl văd ”obez”, eu îl văd.” Sună frumos ca sofism, de obicei spui asta despre persoane dragi, că treci peste defectele lor cu dragoste, dar când vorbești de Steven Pinker la ce te referi mai exact?
Am pornit cronica tocmai de la ideea că a scrie despre scriere 🙂 e oprovocare; se vor găsi mulți care să nu fie de acord cu una sau alta (mai ales când e vorba despre scriere creativă). Și eu nu sunt de acord cu unele lucruri (cum ar fi diagramele pe care deja le-am menționat), dar am continuat cronica vorbind despre ce am luat de acolo.
Eu învăț să scriu și pe mine mă interesează foarte mult cum să transmit cât mai exact o idee: adică cum să fac ca ceea ce spun să ajungă la recepție (scuze, am predilecție pentru acest fel de a vedea lucrurile pentru că sunt inginer în telecomunicații) și Pinker m-a ajutat în acest sens:
– mi-a zis, de exemplu, că trebuie să scriu astfel încât cititorul să fie în stare să ”vizualizeze” și mi-a dat un exemplu foarte frumos din Brian Green care te face să vezi lucruri pe care, de fapt, nici nu prea ai cum să le vezi, cum ar fi cosmosul;
– mi-a spus ce fel de cuvinte să nu folosesc prea des și mi-a explicat (prin exemple) de ce poți ajunge confuz cititnd fraze încărcate cu un anumit tip de cuvinte;
– mi-a dat niște idei despre coerență…
și lista ar putea continua.
Datorită lui Pinker, am un plan despre cum să alcătuiesc o frază și dacă nu e alcătuită bine, știu cum s-o verific, știu cum să depistez greșelile. Deci, chiar am găsit utilă cartea lui.
Cel mai mult m-a convins situația care s-a întâmplat în legătură cu cronica precedentă: am scris-o tot cu Pinker în minte (pentru că tocmai îl citeam) și, după ce a fost publicată, am primit un mesaj de la un cunoscut (care se întâmplă să fie scriitor și să mă încurajeze în ale scrierii) care îmi spunea că am început să scriu mai bine, mai ”așezat”.
Așadar, eu nu am pretenții de scriitor care deja știe cum să scrie; eu chiar stau de multe ori confuză în fața unei fraze și nu pot să înțeleg de ce ”nu sună”, și eu chiar am găsit ce să învăț de la Pinker.
Lăsând la o parte greutatea autorității unui articol din Telegraph, eu, în calitate de persoană care vrea să învețe (nu de critic; nu sunt decât un inginer), mă simt mai încrezută când scriu o frază, după ce l-am citit pe Pinker, decât până a-l citi.
Da, dar înseamnă că tu folosești sfaturile traducătorului pentru că Pinker a scris cartea în engleză, iar sfaturile lui de sintaxă, coerență și stil sunt foarte strâns legate de discursul în limba engleză și de faptul că el vede lucrurile ca un lingvist vorbitor de limbă engleză.
„se vor găsi mulți care să nu fie de acord cu una sau alta (mai ales când e vorba despre scriere creativă)”. O faci să sune ca un lucru rău.
Cred că niciunul nu putem ajunge la un numitor comun. Încântat de discuție. Let’s agree to disagree.