Nu sunt fan al filmelor recente românești (deși le recunosc anumite merite), reproșându-le incapacitatea de a depăși toposul României ultimilor 30-40 de ani, pe care l-au tocat mărunt și l-au pus într-o oglindă sufocantă și anostă, iar, în unele cazuri, absolut inutilă. Și totuși m-am dus la filmul lui Cristi Puiu, „Sieranevada”. („Moartea domnului Lăzărescu” nu mi-a plăcut, prea semăna a film documentar, „Marfa și banii” mi-a plăcut, dar e alt stil, altă poveste. „Aurora” nu am văzut.)
“Dar invitația nu este greu de acceptat, pentru că toate aceste personaje sunt asemenea rudelor, vecinilor, prietenilor tăi.”
Începutul oarecum dezarmant, dar eram pregătit. Minute în șir umplute cu… nimic într-o intersecție îmbâcsită din București, „acțiune” lipsită de sens la momentul acela, dar căreia mai târziu i se aduce pandantul explicativ – apartamentul cu patru camere, înghesuit și plin de mișcare. O familie se adună la parastastul de 40 de zile al celui care fusese capul familiei – aceasta ar fi pe foarte scurt descrierea subiectului. O familie de vreo 15 persoane, un clan, se dezvăluie de-a lungul a 3 ore spectatorilor răbdători, iar răbdarea primește ca răsplată un spectacol oferit de un cocktail al Istoriei: viața personajelor amestecate cu evenimentele României din istoria apropiată, plus câteva picături din istoria lumii recente (atentatele din SUA, conspirații, războaie).
Aglomerația reprezintă structura stilistică de bază a filmului. Colcăiala, haosul, se desfășoară pe 4 planuri simultan: 1) spațiul super înghesuit, tipic apartamentelor românești 2) diversitatea tipologiilor 3) cuvintele personajelor și sunetele de fundal 4) camera de filmat care se mișcă sau rămâne fixă (este absolut neimportant dacă ea interpretează rolul unui personaj, martor al discuțiilor). La început structura familiei și temperamentele membrilor ei se ghicesc cu greu în acest talmeș-balmeș, însă după vreo 40 de minute lucrurile încep să se clarifice, capătă sens, realizezi că ești invitat să explorezi poteci și potecuțe, pe un traseu cu zeci de ramificații. Dar invitația nu este greu de acceptat, pentru că toate aceste personaje sunt asemenea rudelor, vecinilor, prietenilor tăi. Empatia e în continuă creștere de acum, rolurile devin brusc oameni și parcă amorțeala provocată de fotoliul incomod din sala de cinema nu se mai simte așa de tare.
“Treptat, descoperi că toți membrii clanului au probleme…”
Treptat, descoperi că toți membrii clanului au probleme: au înșelat sau au fost înșelați, au așteptări, remușcări, lucruri mărunte de zi cu zi le toacă mărunt existența, sunt debusolați, au revolte înăbușite, se simt captivi în istorii care nu sunt ale lor… Istoria Mare se petrece absolut paralel cu viața lor, iar ei abordează evenimentele importante ale lumii doar pentru că discuția, șueta cu morgă (dar și ironică deseori), reprezintă singurul mod în care se pot simți părtași la Istorie. Nu contează sinceritatea și aplombul lor, imaginea de ansamblu este caragialiană. Nu contează ce argumente aduc și ce limbaj prețios ajung să folosească la un moment dat vorbind despre atentatele din 2011 din SUA, ei sunt doar niște bărbați mărunți dintr-un insignifiant bloc bucureștean. Ca peste tot, bărbații au… grijă de marile probleme ale lumii, ei se adună în sufragerie ca într-o poiană a lui Iocan, mai democratică, mai colorată, dar și mai radicală și mai tristă sub glumițetele care plutesc aruncate de colo colo. Nimeni nu ia în serios pe nimeni. Patima e combătută cu ironii. Dreptatea e doar într-un singur loc. Se dezbate românește și fiecare simte că astfel își validează și își simte existența (ceea ce chiar e adevărat!).
Și femeile iau parte la conflicte de acest gen. Personajul trecut bine de 60 de ani (tanti Evelina) care susține cauza comunismului este jucat magistral. Fac pariu că replicile ei vor circula curând independent pe internet, atât de clare și de bine tăiate sunt. Pe cât este ea de vehementă și energică, pe atât de slabă se prezintă partenera ei de „luptă” – femeia pe la 35-40 de ani, plângăcioasă și parcă incapabilă de a lega contraargumente. Cristi Puiu a pus un accent aici care ar merita discutat mai cu atenție, dar și așa sunt sigur că voi depăși cu mult spațiul pe care mi-l propusesem pentru acest text.
Am insistat asupra planului Istoriei pentru că numai în comparație cu el micile istorii personale își dezvăluie mersul și sensul. Ne-am lămurit: despre Lume și conspirații vorbim degeaba și de departe despre lumea lor, a fiecăruia, ei vorbesc tot degeaba, dar de foarte aproape. Distanța mică, afectivă (și efectivă!), dintre membrii familiei îi face să treacă peste probleme. M-ai înșelat, facem scandal sau discutăm cumpătați, dar, la naiba, familia pare să fie singura soluție în haosul ăsta. Când am zis „haos”, nu mă refer la conspirații și schimbări de regimuri politice sau la moarte, ci la acel haos legat de noi. Noi suntem haosul, noi îl creăm și el ne salvează. E un haos pur românesc, bine așezat. O „nebunie” care nu încetează nici în fața cutumelor religioase, singurele care par să mai poată face ordine, dar nu mai au nici ele putere – sunt perfect integrate, înghițite. Un dezechilibru în care ne simțim dacă nu bine, măcar suntem noi înșine. Scena din final este super edificatoare în acest sens: peste toate se instalează liniștea și caterinca subțire. O tihnă și o armonie necesare, dar energiile au rămas nesăcătuite – mesajul filmului este clar în această privință.
„Scena din final este super edificatoare în acest sens: peste toate se instalează liniștea și caterinca subțire.”
Da, cred că „Sieranevada” dovedește încă o dată că pe noi, românii, doar umorul ne mai poate salva: și cel de tip Caragiale (din „Momente și schițe”), și al lui Marin Preda, și absurdul lui Ionescu. Din păcate, Cristi Puiu dă o formă umorului (când dulce, când amar) care nu poate prinde prea tare la majoritatea publicului român. Nu este vorba că i s-ar pune o oglindă în față și românul nu ar rezista să se vadă cum este, cum a ajuns să fie de fapt în acești ani. Nu poți să bați la ușa unei mentalități dominată de confuzie și dezordine, așa cum trăiește România azi, și să îi ceri spectatorului nostru să organizeze sensuri, să înțeleagă o propunere cinematografică bazată exact pe confuzie și dezordine. Poate e vorba și de comoditate, nu zic, dar în primul rând aici e neputința publicului român. Nu cred, pe de altă parte, nici că cel străin, care se dă în vânt după cinemaul românesc devenit acum o modă, va înțelege tot. Nici nu are cum. Filmul este prea românesc, exagerat de românesc, detaliat de românesc. Enervant în încăpățânarea lui, deci bun!
