Andrei Crăciun (n. 1983) are studii superioare în administrație publică, științe politice, istoria ideilor și mentalităților, cultură și civilizație ebraică. A studiat la Universitatea din București, Escuela de Escritores din Madrid și Tel Aviv University. Este, din 2005, ziarist de presă scrisă. Publică în cele mai importante gazete și reviste din România, fiind un pionier al freelancing-ului în țara noastră. Se numără printre părinții fondatori ai îndrăgitului site Recorder.ro. A fost desemnat cel mai talentat tînăr ziarist (2005), cel mai bun tînăr ziarist de cultură (2010), cel mai bun editorialist (2011) și cel mai bun reporter din România (2012). Totodată, a publicat mai multe volume de eseuri, poezie și proză. Este tradus în italiană, spaniolă, portugheză și neerlandeză în cadrul proiectului european CELA (Connecting Emerging Literary Artists). La Editura Polirom a mai publicat Aleea Zorilor (2017).
***
Continuare a poemului-roman Aleea Zorilor, volumul Și fericirea era obligatorie navighează, în stilul deja consacrat al lui Andrei Crăciun, pe marea memoriei. În carte îi întîlnim pe soții Ceaușescu în caleașca Reginei Angliei, cu consecințe neprevăzute, sînt prezenți întunecații ani ’80, apar securiștii și primii îmbogățiți ai tranziției, dar și alte personaje extraordinare, precum țiganul înțelept și orb care are puterea să vadă viitorul sau tînăra dintr-o familie de mafioți din sudul Italiei. Povestitorul este un ziarist care colindă pămîntul în căutarea adevărului din spatele unei vechi balade maghiare ce avea forța să-i aducă pe oameni în pragul suicidului. Călător care umblă prin porturi și pe străzi lăturalnice, el caută neîncetat subiecte de reportaj în locuri aflate la marginile lumii, chinuit fiind de o îngrozitoare melancolie după paradisul pierdut de pe Aleea Zorilor, strada copilăriei. Și fericirea era obligatorie este o carte despre promisiunile începuturilor, despre comunism și postcomunism, ziare și inimi zdrobite, dragoste și moarte.
***
Şi fericirea era obligatorie de Andrei Crăciun (fragment)
(…)
iar marele oraș, mizerabil pe atunci, devenea o amintire îndepărtată, marele oraș fusese mutilat de goana după capital care a început în ziua în care dictatorul și dictatoarea au căzut lângă zid, peste trupul marelui oraș crescuseră mii de buticuri în care totul era de vânzare, de la ciorapi de damă la bormașini și cutii de rahat turcesc și caiete dictando și palete de tenis de masă puțin folosite, totul, totul, totul, chiar și sufletele oamenilor, oamenii își lepădau pielea de șarpe din vremea dictaturii, își găseau justificări morale pentru toate turnătoriile, așa fuseseră vremurile și nu era timp de pierdut cu regrete, ei începeau să poarte culorile cameleonilor din lumea capitalului, supraviețuirea era și mai grea în jungla aceasta, dar și urcușul era mai abrupt, erau oameni, îndeobște securiști, care urcau toate scările sociale în viteză, contorsionându-și coloana vertebrală, iar când ajungeau în vârf amețeau și își frângeau gâtul, viața devenise un spectacol grotesc, iar cei cu inimile prea blânde, nepregătiți pentru greutatea existenței sub dictatura capitalului, își atârnau gâtul în ștreang și fiii și fiicele lor îi găseau spânzurați și le tăiau funia cu cuțitele ruginite de bucătărie și se gândeau atunci la lipsa de sens a tuturor acestor întâmplări, căzuse zidul de la Berlin, dar lumea liberă nu era despre dreptate, iar cei care făceau profit își așterneau peste chip masca dezgustătoare a celui foarte mulțumit de sine și de lumea strâmbă peste care se înălțase, femeile și bărbații care își atârnau gâtul în ștreang erau îngropați la marginea cimitirelor, și preoții nu se îndurau să le lase o cruce la căpătâi decât după ce erau omeniți cu damigene de vin sau de țuică, să fie de sufletul răposatului, să fie de sufletul răposatei, că tare mult s-a mai chinuit, Doamne ajută, Doamne ajută, preoții umblau grași la șosea și bărbile lor mari le cădeau pe piept dându-le un vechi aer rusesc, nobilar, care le ascundea foarte ușor ticăloșia, cât despre dregători, ei făceau ce făcuseră încă de pe vremea Imperiului Otoman, se lăsau șpăguiți, ofereau favoruri, marele oraș era îmbcâsit, funcționarii se învârteau între abuzuri și plocoane și toți se credeau nevinovați, tinerii luau liftul acesta și lăsau în urmă lumea sictirului și a hatârului, călătorul mergea deseori acolo, pentru a asculta respirația iluziei că libertatea le este îngăduită chiar și oamenilor, iar uneori, în mare mila Sa, Dumnezeu îi uita acolo până când răsărea soarele unei noi zile, nu era întotdeauna minunat, niciodată nu știai când începea toamna, cădeau ploile și tinerele deveneau triste și își purtau fulgarinele cu zâmbete amare, atunci se desfăceau iubirile de peste vară, din fericire rămânea o hârtie mototolită în pumn, o hârtie mototolită care ascundea cadavrul unui număr de telefon la care nu mai răspundea nimeni, și fericirea era tot o iluzie, și tinerii nici nu înțelegeau că fiecare toamnă îi apropia de deznodământul îngrozitor, și fiecare toamnă îi aducea mai aproape de timpul când aveau să devină și ei resurse umane, iar călătorul fugea noapte de noapte de acest deznodământ, uneori umbla cu o mașină din secolul trecut, de care se îngrijea prost și cu care nu ajungea niciodată la timp, așa că prefera să o abandoneze pe la periferii și să alerge, să alerge, să alerge din calea deznodmântului, el nu avea să ajungă ceilalți, el nu!, și pantofii săi verzi alergau, alergau, alergau și ocoleau drumurile desfundate, canalizările marelui oraș erau vechi și ele și prea des căcatul ieșea de sub pământ, călătorul pășea atunci peste căcatul semenilor săi și peste propriul căcat, ocolea sediile băncilor, avea o odaie la capătul tuturor mahalelor și aici decupa știri din ziare și fragmente din cărți, călătorul împletea realitatea din ziarele lumii cu ficțiunea din cărțile unor bărbați morți, care purtaseră peruci, avuseseră toată viața păduchi și muriseră de sifilisul lupanarelor și el reușea să fie fericit în singurătatea aceea, care n-a durat
(…)
