Un eveniment în parteneriat cu Centrul de Studii Româno-Japoneze „Angela Hondru“. Accesul este gratuit, în baza unei rezervări prin eventbook.

Iubiri monstruoase sau iubiri fără noroc, relații sordide sau de un erotism care transcende tabuurile, personaje care sfidează orice morală și sunt, unele, capabile de crime – cinice sau pasionale – și victime nevinovate. Nimic nu este banal în lumea imaginată de scriitor, nimeni nu poate spera la un final fericit. Cele șapte povestiri reunite în volumul O dimineață de iubire pură sunt tot atâtea miniaturi detaliate care concentrează în desenul lor întreaga complexitate a stilului și viziunii lui Mishima.

„Volumul de povestiri O dimineață de iubire pură proiectează o lumină aparte asupra operei lui Mishima și este indispensabil oricărui cititor interesat de universal marelui scriitor japonez.“ – France Culture

„Prin profunzimea analizei psihologice, Mishima este comparabil cu Stendhal, iar în explorarea personalităților distructive, ne amintește de Dostoievski.“ – The Christian Science Monitor

Deși acoperă douăzeci de ani din creația literară a autorului (1946-1965), cele șapte povestiri ale lui Mishima reunite în volumul de față sunt surprinzător de unitare, centrate în jurul marii teme a iubirii și dezvăluind un scriitor fascinat, încă de la debut, de transgresiune. Dacă experiența inițiatică prin care un băiat descoperă iubirea într-un peisaj magic de pe litoral ne frapează inițial prin romantismul său exaltat (deși sugestia unei realități funeste nu poate fi ignorată) – O poveste despre un promontoriu este scrisă în timp ce autorul nu are nici douăzeci de ani –, în O dimineață de iubire pură – povestea unui cuplu îmbătrânit care încearcă să-și mențină vie dragostea prin jocuri erotice perverse – găsim explicite cinismul și viziunea sumbră despre sexualitate care caracterizează întreaga operă a lui Mishima. Aceste două povestiri încadrează alte cinci texte în care sunt explorate povești de cuplu tragice sau sordide, mereu analizate cu luciditate crudă.

De trei ori nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură, prozatorul, poetul și dramaturgul Yukio Mishima este unul dintre scriitorii japonezi emblematici ai secolului trecut. Kimitake Hiraoka, pe numele său adevărat, se naște la 14 ianuarie 1925 la Tōkyō într-o familie de samurai și începe să scrie încă de la vârsta de 12 ani. La 16 ani debutează în prestigioasa revistă Bungei-Bunka. Pentru a-și ascunde activitatea literară față de tatăl său, adept al unei educații stricte, adoptă pseudonimul Yukio Mishima. În 1943 se înscrie la Facultatea de Drept a Universității Imperiale din Tōkyō, pe care o absolvă în 1947. În 1949 îi apare romanul Confesiunile unei măști(Humanitas Fiction, 2011), care îl propulsează în rândul celor mai cunoscuți scriitori ai noii generații. Mishima începe astfel o carieră literară fulminantă, publicând constant romane, printre care se numără: Sete de iubire (1950; Humanitas Fiction, 2014), Tumultul valurilor (1954; Humanitas Fiction, 2010), Templul de aur (1956; Humanitas Fiction, 2013), După banchet (1960; Humanitas Fiction, 2015), Amurgul marinarului (1963; Humanitas Fiction, 2017), Viață de vânzare (1968; Humanitas Fiction, 2018), Soare și oțel (1970; Humanitas, 2008). Tetralogia Marea fertilității cuprinde romanele Zăpada de primăvară (1968; Humanitas Fiction, 2009), Cai în galop(1969; Humanitas Fiction, 2010), Templul zorilor (1970; Humanitas Fiction, 2011) și Îngerul decăzut (1970; Humanitas Fiction, 2012). Autor prodigios, Mishima a scris numeroase povestiri și 33 de piese de teatru. Volumul O dimineață de iubire pură (Humanitas Fiction, 2019) conține o selecție din povestirile autorului din perioada 1946-1965. Întreaga lui viață a fost marcată de preocuparea obsesivă pentru codul onoarei samurailor (vezi eseul său Calea samuraiului, apărut în 1967; Humanitas, 2007). Aceasta îl va împinge pe 25 noiembrie 1970, ziua în care încheie Îngerul decăzut, la gestul sinuciderii rituale prin seppuku.

Volumul O dimineață de iubire pură de Yukio Mishima este recomandat de Bookhub.ro și de Radio România Cultural.

*Fragment *

În acea dimineață, după multă vreme, Ryōsuke și soția sa au împărtășit un sărut proaspăt.

Au ieșit pe terasă, în lumina alburie, și s‑au sărutat îndelung, simțind fiecare pe marginea buzelor celuilalt aerul zorilor ca și cum ar fi sorbit apă cu mentă, căutând apoi cu limba căldura păstrată, ca după o noapte întreagă de fierbințeală, în gura celuilalt.

De ici și colo răzbătea până la ei cântatul cocoșilor; copacii de prin livezi erau încă învăluiți în ceață și, deși era deja luna mai, cei doi simțeau frigul dimineții. Soția, Reiko, purta un négligé albastru, fără mâneci; pentru că se ridicase pe vârfuri și‑și petrecuse brațele pe după gâtul soțului ei, sânii i se iveau din răscroiala de la subsuori și păreau că se leagănă în adierea vântului de dimineață.

N‑ai fi spus că Reiko avea patruzeci și cinci de ani. Pielea albă ca zăpada își păstrase prospețimea, căci oboseala îi rămăsese ascunsă adânc înăuntrul trupului. Uneori se mai zărea, ca nisipul negru de pe fundul unei ape, dar asta nu ținea de domeniul trupului. Cum să spun? Tru­pul, care forma învelișul de suprafață, îi rămăsese neschim­bat, refuzând într‑un mod excepțional să se lase câtuși de puțin influențat de orice s‑ar fi petrecut pe lumea aceasta. Trăise și îmbătrânise fără a tulbura vreun pic limpezimea existenței… astfel, lăsase toate gunoaiele lumii să i se depună adânc înăuntrul trupului, ca niște sedimente. Am putea spune că, în cazul ei, profunzimea pielii nu mai ținea de domeniul trupului. Poate că, la ea, ținea de domeniul spiritului, sau de un fel de loc de procesare a deșeurilor unde în permanență ele putrezesc și se descom­pun, sau de un fel de moarte, deși era încă vie… în orice caz, era ceva ce nu lăsa nici o urmă asupra exteriorului, adică asupra trupului ei.

Lucrurile se petreceau la fel și cu Ryōsuke, care avea cincizeci de ani. În vremea când se cunoscuseră, era greu de închipuit o pereche mai frumoasă. Ryōsuke avea două­zeci și trei de ani, iar Reiko, optsprezece. S‑au curtat timp de șapte ani, chiar și în vreme de război. S‑au căsătorit abia după încheierea războiului, când Ryōsuke a fost demobilizat. El împlinise treizeci de ani, iar ea, două­zeci și cinci. Apoi, pentru că n‑au avut copii, în cei două­zeci de ani de viață conjugală universul lor s‑a rezumat doar la ei doi.

Nimeni nu știa cum de reușise Ryōsuke să trăiască fără să facă mai nimic, timp de douăzeci de ani, locuind în casa rămasă de la tatăl său. Se spunea că, înainte de terminarea războiului, mama lui izbutise să aducă pe ascuns în țară, de undeva din coloniile japoneze, o cantitate mare de diamante, toate peste 10 carate, ascunse în niște borcănașe cu cremă de față.

Totuși, era meritul lui Ryōsuke că a gestionat cu pricepere averea, pentru a‑și proteja viața conjugală: se folosea de fiecare moment economic favorabil ca să‑și spo­rească averea, iar în rest își ducea zilele fără să facă nimic. Lâncezeala lui părea un fel de răzbunare pentru ceva. Era ceva greu de imaginat pe lumea asta, însă cei doi reușeau să‑și administreze într‑un mod admirabil averea și să‑și trăiască, doar ei doi, povestea de dragoste.

Poate ar fi mai corect să spunem că trăiau în amintirea dragostei lor. Clipă de clipă, pariau pe prima lor întâlnire, pe frumusețea primei lor uimiri. Reiko redescoperea necontenit în Ryōsuke cel în vârstă de cincizeci de ani chipul bărbatului de douăzeci și trei. Iar el vedea neîncetat în soția lui, care împlinise patruzeci și cinci de ani, prospețimea fetei de optsprezece ani.

Este grotesc? Oare este posibil să-l faci pe un străin să înțeleagă iluzia atât de subiectivă a frumuseții? De fapt, acest lucru devenise scopul lor cel mai important în viață – sau mai degrabă în înfruntarea lor cu viața, din momentul în care încetaseră să aibă douăzeci și trei și optsprezece ani. I se dedicaseră cu obstinație. Se întorceau neîncetat la acea iluzie de la început ca să se încredințeze de existența ei, iar înfățișarea lor extraordinar de tinerească îi ajuta.

Însă tinerețea are și ea limite. Încet‑încet, ajunseseră să evite strălucirea zilei, ca lumina artificială a nopților, preferând licărul delicat al înserării sau al zorilor. În semiobscuritatea ambiguă, însă naturală, bărbatul de cincizeci de ani și femeia de patruzeci și cinci primeau binecuvântarea naturii, care le lăsa la iveală numai silue­tele. Știau că numai în acea ambiguitate natura își îndulcea legile necruțătoare și lăsa nealterată prospețimea reflexiei tinereții lor îndepărtate, ca un răsărit de soare după creasta munților.

Reiko încă‑și amintea parfumul pe care‑l folosea la opt­sprezece ani, luat pe ascuns de pe măsuța de toaletă a mamei. Pentru că Ryōsuke îl apreciase, devenise pentru ea cel mai sacru parfum de pe lume, și‑l folosea numai în momentele cele mai semnificative la care lua parte împreună cu Ryōsuke. Ori de câte ori Ryōsuke voia să simtă acea mireasmă, Reiko intuia și, tot așa cum procedase și la optsprezece ani, făcea în așa fel încât pieptul să‑i emane subtil plăcuta aromă.

Și în acea dimineață, parfumul adăsta pe terasa pe care ei stăteau îmbrățișați. Reiko cea de patruzeci și cinci de ani se reîntorsese, fără urmă de îndoială, la vârsta de opt­sprezece ani.

Casa lui Ryōsuke era situată la periferia orașului Tōkyō, dincolo de Tamagawa. De pe terasa de la etajul întâi se putea zări linia albicioasă a râului, în spatele unei livezi. În ultima vreme, mașinile de pe stradă se înmulțiseră, însă copacii absorbeau zgomotul și nu ajungea până la casă. În diminețile cu ceață, casa părea cufundată într‑un lac lăptos.

În pofida răcorii dimineții de mai, trupul lui Reiko, în négligé‑ul albastru, era încins ca jăratecul rămas în sobă după focul din ajun. În brațele lui Ryōsuke, întreg trupul femeii, răspunsul sensibil al fiecărei părticele a corpului ei, tresăririle cărnii sub degetele lui, ca o trezire proaspătă din somn, felul ei aproape copilăresc de a se ridica pe vâr­furi – toate mărturiseau vârsta de optsprezece ani.

Nici puterea lui Ryōsuke, nici intensitatea hipnotică a săruturilor cu care‑și copleșea soția – partenera sa de viață vreme de douăzeci de ani – nu‑i aparțineau bărbatului de cincizeci. Își păstrase vigoarea sănătoasă din tine­rețe. În degetele sale, care mângâiau blând părul soției, vibra puritatea unui tânăr novice.

Era un sărut extraordinar, cum nu le mai fusese dat să cunoască, a cărui simplitate îi făcea să plutească.

Desigur, o asemenea realizare ceruse multe pregătiri și o strategie complexă, care pe oamenii obișnuiți i‑ar fi făcut să‑și întoarcă privirile. Un singur lucru era neîn­doios: sărutul lor din acea clipă era cu totul natural, și tocmai pentru aceasta cei doi recurseseră la multe mijloace nefireşti.

Nu aveau încotro: pentru a se opune naturii și a o păcăli, pentru a‑i trezi din nou la viață forțele simple, erau siliți să folosească toate resursele minții omenești. În primii ani, apelaseră la poezie și imaginație, însă caracterul unic al acestora nu le‑a permis să meargă de două ori la același izvor. Invocat, zeul poeziei și al imaginației se arătase doar o dată. Când s‑au convins că metoda nu mai dădea rezultate, au încercat jocul scenic, însă un rol poate fi jucat în mod repetat numai dacă ai inima înghețată.

Ceea ce voiau cei doi să readucă la viață era ceva simplu: extazul unei iubiri greu de uitat; o dimineață de mai, în care privirea pură a unei fete se revărsa asupra băiatului pe care‑l iubea, pe un câmp udat de rouă, la orizontul căruia se profilau războiul și spaimele vieții; în pragul despărțirii iminente, buzele lor se uneau într‑un sărut ca prima rază a unui răsărit de soare… Dar iată că, după douăzeci de ani de căsnicie, bărbatul era tot acolo, și femeia, la fel. Cine le‑ar fi putut cere socoteală? Erau acolo, și nimeni nu putea schimba asta. Odată ce faptul devenise de necontestat, se instalase și putrefacția. Spre deosebire de oricare alt cuplu, cei doi luptau din răsputeri împotriva descompunerii.

…Când le‑a fost cât se poate de clar că nici poezia, nici imaginația, nici jocul actoricesc nu‑i mai puteau ajuta, au început să se gândească la metode din ce în ce mai nefireşti, aplicându‑le rând pe rând. Erau niște artificii care i‑ar fi putut trece prin minte oricărui om răpus de plictiseală, însă ei se străduiau să le pună în practică în modul cel mai frumos și complet. Singurul lor scop era de a regăsi sărutul răsărit pe buzele fetei în acea dimineață de mai. Astfel, cei doi au început să se folosească de terțe persoane.

Disprețul lor rece și aspru față de cei a căror singură însușire era tinerețea reprezenta o metodă pedagogică cât se poate de adecvată și totodată garanția pasiunii în cuplu.

…Astfel, în acel moment, pe terasa învăluită în lumina palidă a zorilor unei zile de mai, Ryōsuke și Reiko deveniseră una.

Știau că nicăieri pe lume nu mai exista un cuplu la fel de frumos și pururi tânăr. De câțiva ani, Ryōsuke folosea o vopsea de import, așa încât părul său nu murdărea de­getele care‑l atingeau și păstra un negru intens, lucios și tineresc. Iar frumusețea lui Reiko nu mai avea nevoie de cuvinte: sclipirea pupilelor ei sub pleoapele atât de fine, pe chipul cu pielea atât de albă și nestrăbătută de vreun rid, lăsa să se ghicească un suflet sensibil, de copilă.

Frumusețea sărutului lor se născuse dintr‑o rară combinație de puritate și iscusință: amândoi știau foarte bine cât de minunat, fascinant și aproape neomenesc de cast putea părea, privit prin transparența unei perdele de dantelă.

Sărutul se prelungea la nesfârșit. Cocoșii nu încetau să cânte, iar lumina zorilor îi acoperea cu un văl roziu.

…Deodată, o umbră a țâșnit de după perdele și i‑a izbit pe cei doi.