Scufița Roșie pentru cititori profesioniști. Umbrele, plăcinte și cireșe

„Aha, deci asta a fost copilăria ta, Lupule Albastru: fugeai din calea vânătorilor?” (Daniel Pennac, Ochi de lup)

Știre.

Într-o noapte, oamenii văd pe coama dealului, departe, spre Câmpulung, două lumini galbene. Nu puteau fi decât ochii lupului rătăcitor, cel pe care-l auziseră urlând. Oamenii de aici nu văzuseră niciodată un lup adevărat, fiindcă aceste animale dispăruseră din ținutul lor. Îl ocoleau. Și s-au înspăimântat, pregătindu-se să trăiască o poveste de groază.

„Unii martori au declarat că, după miezul nopții, lupul ar fi ajuns cam la doi kilometri distanță de localitate. Ei au văzut două lumini lunecând pe coama dealului, care nu puteau fi decât ochii lui galbeni, dispăreau și apăreau de fiecare dată, neliniștitor de aproape. Cei mai mulți nu văzuseră în viața lor ochi de lup strălucind în întuneric. De frică, simțeau fiori de gheață pe șira spinării și li se părea mai înspăimântător decât toate poveștile de groază auzite vreodată. (p. 110)

Ochi galben avea și lupul din romanul lui Daniel Pennac. Un singur ochi și acela galben.

Am studiat-o ca pe un etalon de creativitate și mi-am dat seama că, dacă ar fi să organizez un atelier de lectură, cartea asta mi-ar putea oferi structura.

Creativitatea este un concept care, în esență, pune în lumină perspective inedite, actualizează elemente deja clasicizate, deconstruiește stereotipii, alungă plictiseala și, în unele cazuri (și aici e cazul) stârnește râsul. Foarte interesant este modul în care creativitatea creează structuri noi, integrând secvențe care au propria coerență, astfel încât cititorul nu are niciun moment senzația neplăcută de haos. Dimpotrivă, simplitatea și armonia configurează un spațiu imprevizibil, fără ca acesta să devină neliniștitor.

Cunoscuta Scufiță Roșie oferă pretextul unor actualizări de poveste. O variantă inedită găsim la James Finn Garner, în Povești corecte politic e adormit copii. Altă versiune excelentă ne oferă Francisca Stoenescu în Ana și lupul. Scufița Roșie pentru cititori profesioniști.

„Dac-ar fi să socotesc de câte ori a fost povestită, nu mi-ar ajunge frunzele unei păduri, iarba unei câmpii, scoicile unei mări. Numai mie mi-au povestit-o două bunici, mama, tata, o mătușă și o vecină.” (p. 11)

Pe prima copertă apare precizarea că ilustrațiile sunt realizate de autoare. Am mai văzut această dublă punere în pagină, text și imagine, la Ana Alfianu, în Val și Cetatea Sufletelor, cu același efect de calitate adăugată.

În prima povestire, Coșul cu plăcinte, apar toate elementele grafice care realizează stilistica volumului: paginile albe tivite cu roșu, inserțiile de text semnalate de alt corp de literă și de un contur distinct, subtitlurile cu scris alb pe fond negru, liniile roșii, foarte subțiri, trase parcă de un vârf de creion așezat în joacă pe o pagină din carte de un copil care ascultă povestea. La modul ideal, cartea are un aspect plăcut și vesel asociat unui text care are aceleași caracteristici.

Scufița Roșie a citit multe povești și, de aceea, nu se teme de un lup căruia îi lasă gura apă și după plăcinte:

„Dar chiar pe cărare, când era foarte aproape de căsuța bunicii, s-a trezit cu un lup în față, la doi pași, de-i simți suflarea grea și puturoasă. E clar că un lup cu ochii lui de foc seamănă cu un balaur, chiar foarte mult, dacă-i vezi și colții strălucind. Dar niciodată, în toate poveștile pe care le știu, balaurul nu câștigă bătălia, întotdeauna o pierde și dacă știi asta, adică ai citit destule povești și ești bine documentat, prinzi curaj.

— Domnule, dacă nu vă supărați, i se adresă politicos Scufița Roșie, sunteți un ucigaș?

Întrebarea atât de directă îl descumpăni pe lup.

— Îmi place carnea, îi mărturisi el jenat.

— Dar plăcintele…? îl întrebă Scufița Roșie, ridicându-i sub bot coșul cu plăcinte și trăgând ușor, atent, ștergarul.

Îmbătat de arome, lupul închise ochii și trase adânc în piept.” (pp. 16-17)

Povestea a doua din volum reia tiparul originar, cu alte elemente de actualizare, într-o manieră pe care o găsim și la Matei Vișniec, în Capra cu trei iezi 2.0.

„A fost odată o poveste cu o bunică, o nepoată, un vânător și un lup. Povestea care urmează este altfel: cu o bunică, o nepoată, un vânător și un lup, dar… și cu o umbrelă!

Iar umbrela este foarte importantă.

Într-o zi, îngrijorată că nu mai primește de o săptămână nicio veste de la bunica, Scufița Roșie a rugat-o pe mama să pregătească un coș de bunătăți pentru bunicuța, ca a doua zi în zori să i-l ducă și să afle ce s-a întâmplat.

Scufița Roșie s-a trezit dis-de-dimineață să se pregătească de plecare. Era o dimineață întunecată de toamnă, vântul fugărea pe cer nori cenușii și printre ei nu răzbea nicio rază de soare.

— Cred că va ploua, spuse mama cu teamă.

— Chiar dacă va ploua, eu tot mă duc, răspunse Scufița Roșie gata de plecare. ÎMI IAU UMBRELA!” (p. 23)

Umbrela are, asemenea plăcintelor, rol-cheie în poveste, modifică destinul personajelor. Și când se termină plăcintele și umbrelele nu se mai găsesc nici ele, apare un pirat din insulele Filipine, care visează la cireșele atârnate pe un perete, în cabina căpitanului unei corăbii cu două catarge:

„Habar n-avea ce sunt, nu mai văzuse în viața lui așa ceva, dar pe rama tabloului scria: CIREȘE. Și dacă erau pe o farfurie, însemna că erau bune de mâncat! Din clipa aceea, dorința lui cea mai arzătoare a fost să mănânce o farfurie plină cu cireșe roșii ca sângele, măcar o dată în viață. Sau măcar o cireașă, ca să-i simtă gustul!” (p. 33)

Următoarea secvență amintește de Ioan Groșan și de gustul său pentru scenele de un umor irezistibil. Istoria dictatorilor plecați la vânătoare este luată în răspăr. Dictatoru îl întâlnește pe Vânătoru:

„Aveți un câine bine dresat, i-am spus eu ca să-l mai potolesc. Parcă am pus paie pe foc, a luat-o de la capăt cu furia.

Acesta este un lup! Este ultimul lup!

Este ultimul lup?! M-am uitat la el curios și, încercând să-mi potolesc mânia, i-am răspuns: Nu știu dac-ați observat, eu nu sunt Scufița Roșie, eu sunt chiar vânătorul și, întâmplător, mă cheamă și Vânătoru! Ultimul lup nu mai există, dacă vreți să știți, l-am împușcat eu, vânătorul!

Sunt Dictatoru, a luat-o el de la început, eu am dat ordin să fie împușcați toți lupii.

Pentru o clipă m-am gândit că, de fapt, vrea să spună că e un dictator și că numele lui e altul, dar arăta atât de prăpădit și nepricopsit, că era greu să-ți închipui așa ceva. Dintr-odată însă a amuțit și a șoptit înspăimântat:

S-a făcut noapte.

V-a căzut pălăria pe ochi, i-am spus eu. Pălăria era mai mare decât capul lui.” (p. 103)

Cartea are un ritm care alternează în funcție de o surprinzătoare „respirație” a textului. Moartea lupoaicei este o evocare puternică, de un realism pe care-l găsim la Marin Preda în povestirea Calul.

Lupoaica atacă omul, îi sare în spate, la o fântână, vrând să-l doboare. Din căruța cu pepeni, nepotul își privește uluit bunicul care doboară lupoaica lovind-o cu un cuțit de tăiat pâine. Fiecare detaliu al secvenței este înregistrat cu încetinitorul. Pepenii, alunecând din căruța plină, se fac țăndări:

„După ce am adăpat caii ne-am îndreptat spre casă. Lupoaica atârna legată în spatele căruței.

Am pierdut ceva pepeni, am spus eu arătându-i dâra roșie de miez dulce. Bunicul mi-a zâmbit și cu cotul a mai împins un pepene care a căzut pe drum și s-a făcut țăndări. M-am uitat la el supărat: PENTRU PĂSĂRILE CERULUI, mi-a zis, se vedea că era mulțumit că totul se sfârșise cu bine.

Și tot drumul n-a mai scos un cuvânt. Doar atât, a bolborosit în barbă, ca pentru sine: Nu se poate să omori cu un cuțit de tăiat pâine o lupoaică atât de puternică. Rămăsese cu gândul că lupoaica s-a lăsat omorâtă, că a vrut să moară, că i-a fost prea greu să se plimbe de una singură prin pădure, se săturase de singurătate.

Când am intrat în sat, toți câinii au început să latre, iar care au putut, au ieșit și s-au luat după noi. Lătratul lor a scos oamenii la poartă, iar când au văzut lupoaica moartă, n-au mai contenit cu întrebările.” (p. 118)

Ana și lupul. Scufița Roșie pentru cititori profesioniști este aproape un studiu de caz al unui text clasic scos cu multă iscusită din zona monotonă a acțiunii previzibile, prin documentare, densitate de palimpsest cultural, rescriere ludică în diferite tipare textuale. O poți privi lesne ca pe o scriere ușor ironică, invitație la o lectură de încântare și la atentă relectură. Franciscăi Stoenescu îi reușește minunata desfacere a poveștii clasice nu în felii de pepene, ci în țăndări cu miez dulce, asemenea acelora rămase pe drum, în urma căruței care purta cu sine lupoaica, și apoi totul satul, cu oameni și câini.

Ana și lupul. Scufița Roșie pentru cititori profesioniști de Francisca Stoenescu