Adevăratul sfârşit al lumii… umane (sau în căutarea umanităţii pierdute)

După ce ai citit, mai întâi, „2084. Sfârşitul lumii”, carte apărută în franceză în anul 2015, tradusă la noi în 2016 (cronica aici), când termini „Satul neamţului sau Jurnalul fraţilor Schiller” ( ediţia princeps în anul 2008), înţelegi că sfârşiturile de lume (şi de umanitate) sunt un subiect important, obsedant al scriitorului algerian născut la 15 octombrie 1949 în Teniet el Had.

Simplificând la modul Absolut, este o nouă carte despre Rău (orice sfârşit are partea lui de rău, nu-i aşa?) şi relaţiile acestuia cu homo sapiens sapiens. Poate punct de plecare este întrebarea aproape clasică, de regăsit într-o variantă chiar în roman, dacă mai poate exista viaţă şi sens după Auschwitz?

Aşadar, Oroarea este muză şi ea, mai ales când te (mai) poate surprinde:

„Credeam că ştiu ce înseamnă oroarea, o vedeam pretutindeni în lume, auzim vorbindu-se despre ea seară de seară, îi cunoaştem resorturile, experţii ne explică zilnic logica ei teribilă, în realitate însă doar victima cunoaşte oroarea. Iar acum eram o victimă, eram victima, copilul unor victime, durerea este adevărată, adâncă, misterioasă, inexprimabilă. Distrugătoare. Şi era amplificată de o întrebare sfâşietoare.” (pp.18-19)

Oroarea, care „nu reprezintă deloc un parametru marginal al experienţei, ci este însuşi miezul întregii afaceri. În lagăr eşti cu mâinile în sânge şi în dejecţii, îţi rişti sufletul…” (p.159)

Da, orice scriitor îşi riscă sufletul când alege să arate adevărata faţă a umanităţii, „sfârşitul umanităţii, trădată de Dumnezeu însuşi.” (p.234) Într-un secol „al ororii şi al ruşinii absolute. Dumnezeule, cât de lung şi de costisitor a mai fost!” (p.260)

„Tatăl” căutat de către cei doi copii ai săi, „total” diferiţi, de regăsit în cele două jurnale aproape intime reunite, mai exact căutarea Trecutului acestuia, capătă astfel valenţe quasi meta-religioase. Jurnalele, deşi cu o anume adresă, sau anume adrisant, sunt de fapt pentru un Tată erou negativ într-o „poveste care l-ar putea arunca, de-a binelea, pe Dumnezeu însuşi în infern…” (p.55)

Dar să limpezesc un pic atmosfera de fumul gros al crematoriilor de la Auschwitz, cu particulele încă înecând oamenii, pentru o eternitate atât de… umană: avem un Cain şi un Abel (doi posibili), care nu vor ajunge la crimă, despărţiţi de multe elemente, printre care, de pildă, studiile superioare (astfel, cel mic, Malek Ulrich, Malrich, mai pe scurt, capătă proporţiile unui Holden Caulfield care stă de veghe nu în lanul de secară, ci în suburbiile Parisului, în noile „lagăre de concentrare” ale Occidentului; fratele cel mare, Rachid Helmut, Rachel, este un fel de prototip al hipsterului care lucrează într-o multinaţională de acum; acesta din urmă, după experienţa dură a descoperirii adevărului despre tatăl său biologic, nu cel metafizic, alege să se sinucidă, probabil deloc întâmplător la vârsta de 33 de ani, în anul 1996!), dar şi de vârstă: sunt 14 ani între ei, ceea ce înseamnă ceva, vă spune un frate mai mare care are un frate mai mic cu 14 ani!

Sunt născuţi într-un sat „pierdut” al Algeriei, dintr-o mamă berberă şi… un neamţ! Trimişi în Franţa, la nişte rude din partea mamei, Rachid este acolo din 1970, Malek ajunge în 1985, cel mare se realizează deplin, este un om fericit, căsătorit, cel mic cade în capcanele ghettourilor islamizate, oaze fundamentaliste, aflate la jumătate de oră de centrul Parisului, dar se salvează oarecum miraculos, ajunge să viseze la organizarea contra-jihadului, treptat treptat ajungându-se la compararea nazismului cu fundamentalismul terorist islamic…

Din acest punct de vedere, Boualem Sansal este de un curaj aproape nebunesc, în condiţiile în care continuă să locuiască în Algeria, în oraşul Boumerdès, fiind, sui generis, un străin camusian. De altfel, este interesant, ar fi interesant de studiat impactul romanului lui Camus asupra algerienilor, franco-algerienilor, pied-noir sau nu, francezilor. Şi aici mă gândesc în primul rând şi la reacţia lui Kamel Daoud, reacţie literară, prin romanul „Meursault, contre-enquête”, pe care abia aştept să-l citesc.

Când apare „Străinul” lui Camus, Boualem Sansal avea şapte ani, dar ecourile se regăsesc chiar în „Satul neamţului”, în fragmentul în care Rachel îşi dă seama că soţia se hotărăşte deja să-l părăsească:

„Eram absent din propria mea viaţă, distanţa dintre mine şi lume crescuse prea mult, se instalase vagul, liniştea se îndesise, orele treceau în gol, iar golul creştea din el însuşi. Eram precum străinul clarvăzătorului nostru Camus, un extraterestru pe Pământ, toate sunt la locul lor, dar sensul lipseşte. Eram, poate, mort şi nu-mi dădeam seama. Şi cum aş fi putut să-mi dau, eram într-o stare în care totul e relativ, deci lipsit de importanţă.” (p.146)

Fratele cel mic alege, la un moment dat, să povestească „totul lumii. Sunt poveşti de ieri, dar, pe de altă parte, viaţa este întotdeauna la fel şi deci această dramă unică poate să se repete oricând.” (p.10) Şi va povesti şi prin intermediul jurnalului fratelui său mai mare, din care se va trage concluzia că „nici o rugăciune adresată cerului, nici o iertare, nici ispăşirea vinovaţilor, în sfârşit, nimic din ce stă în puterea omului nu va putea şterge vreodată ce-a fost.” (p.250)

Rachid cel Mare, adică Rachel, va alege sinuciderea, nu deconspir prea mult, scriind asta, deoarece asta se anunţă de la primele pagini. Dar o sinucidere interpretată ca „pedeapsă şi dreptate”, dar şi ca gest de iubire! Poate şi pentru că, adică sigur şi deoarece Totul nu se putea/poate reduce doar la Exterminare, ci mai ales faptul că „e şi restul, cel mai important, fără nume, răul din viaţa de zi cu zi cu care ne obişnuim atât de repede, cu care nu ne obişnuim niciodată (…), pe care eu îl caut cu disperare de luni de zile fără să fi izbutit să mă apropii măcar cu o milionime de milimetru de el. Am simţit asta încă de la început: nu voi putea să-mi cunosc tatăl şi să mă regăsesc pe mine însumi decât dacă voi merge până în adâncul lucrurilor, până în inima Maşinaţiunii. Or, nici o cunoaştere, nici o înţelegere, nici o sensibilitate, nici o imaginaţie nu pot ajunge până la ceea ce experienţa Exterminării a gravat în mintea deportaţilor, iar ei, supravieţuitorii, cei care au scăpat, nu au nici un mijloc de-a ne transmite. Tatăl meu va rămâne o enigmă, iar durerea mea nu va lua niciodată sfârşit.” (p.248)

Altfel spus, umanitatea va rămâne şi ea o enigmă, atât cât pot fi (şi) dinozaurii enigme, mesajul şi meditaţia fiind şi asupra imposibilităţii comunicării, Empatiei absolute.

Este mai mult decât interesant dialogul direct şi indirect cu Primo Levi, Supravieţuitorul, cel care a scris „Se questo è un uomo” (Mai este oare acesta un om?), care a ajuns să se îndoiască de Dumnezeu după atrocităţile la care a fost martor în lagăr, poemul aproape blestem pe care îl cunoaşte şi Rachel (reprodus la pagina 67), dându-i acestuia prilej să adauge câteva versuri: „Copiii nu ştiu nimic;/ Ei trăiesc, se joacă, iubesc./ Şi când îi ajunge din urmă ce-a fost,/ Dramele lăsate moştenire de părinţi,/ Se trezesc în faţa unor întrebări pe care nu le-nţeleg,/ A unor tăceri de gheaţă/ Şi a unor umbre fără de nume./ Mi s-a năruit căminul şi durerea mă ţintuieşte,/ Şi nu ştiu de ce./ nimic nu mi-a spus tata.”

„Procesul” transformării fiului cel mare într-un deportat, într-un deţinut al eternului Auschwitz, care se va condamna la propria gazare, este descris dinamic, cu nerv, suntem purtaţi prin Franţa, Algeria, Germania, Austria, Polonia, Turcia, Egipt, dar nu este, evident, deloc o carte de călătorie pur şi simplu, călătoria este doar întru fiinţa umană şi setea ei de certitudini, de adevăr, dreptate:

„Să descoperi că eşti fiul unui călău e mai rău decât să fi fost călău tu însuţi. (…) ce altceva poate să facă decât să numere crimele tatălui său şi să-şi poarte toată viaţa povara? Mi-e scârbă de tatăl meu, mi-e scârbă de-această ţară, de-acest sistem care l-a croit în felul acesta, mi-e scârbă de omenire, mi-e scârbă de întregul pământ…” (p.244)

Greaţa sartreană devine o scârbă sansaliană, dacă taţii aceştia îşi revendică paternitatea atroce a operelor lor, străinul camusian devine, în ultimă instanţă, un mare singuratic, cu sau fără Marin Preda, fiul cel mic, Malrich, izbucnind şi el, revoltat şi împotriva tatălui, dar şi împotriva fratelui mai mare, mai ales când este aproape martor la uciderea unei puştoaice de 16 ani de către un fundamentalist, instigat de către un imam:

„M-am ridicat şi am urlat cu braţele în aer: Sunt Malrich, fiul ofiţerului SS Hans Schiller, vinovat de exterminare, port în mine cea mai mare crimă a lumii, sunt depozitarul ei şi mi-e ruşine, mi-e frică, vreau să mor! Vă implor să mă ajutaţi, nu mi s-a spus nimic, totul a căzut pe umerii mei şi nu ştiu de ce. Fratele meu s-a sinucis, părinţii mei şi vecinii noştri au fost asasinaţi şi nu ştiu nici de ce, nici de cine, sunt singur, singur ca nimeni altul pe lume! Şi atunci m-a cuprins adevărata furie, furia cea neagră, nu avem dreptul să ne văicărim, singura adevărată e răzbunarea, Nakam, îi uram pe islamişti, pe câinii ăştia, pe naziştii ăştia, voiam să-i căsăpesc pe toţi, până la ultimul, cu nevestele, copiii, nepoţii şi părinţii lor, voiam să le distrug casele, moscheile, pivniţele, reţelele aflate în conservare, să-i vânez până pe lumea cealaltă, iar acolo să-i zdrobesc în faţa lui Dumnezeu însuşi, a acelui Dumnezeu ai cărui adepţi privilegiaţi se laudă că sunt. (…) De ce sunt aşa cum sunt, Doamne? De ce i-ai făcut astfel? Cine poate să-i salveze? Cine le va salva femeile şi copiii? Iar pe noi cine ne va salva de ei?” (p.186-187)

Cele două întoarceri în Algeria sunt două momente cheie ale cărţii, atmosfera de acolo este memorabilă, nu numai pentru surprinderea politicului care hotărăşte, prin anii 90:

„Ţara e zăvorâtă ca un seif, iar mobilul este acelaşi: cu cât oamenii sunt mai săraci, mai rasişti şi mai plini de mânie, cu atât sunt mai uşor de condus.” (p.196)

Cele două vizite în satul natal au farmecul lor, aproape etnografic, dar generează şi nişte tensiuni bine controlate de către scriitor.

Se va ajunge la răzbunare, totul va fi mektoub, adică aşa era scris să fie, cât hazard va fi (în alegerile literare sau reale?), miraculos sau nu (p.60), ce caută doi români în paginile cărţii, unde mai este amintită şi ţara noastră, răul, binele, viaţa, moartea, Uitarea, văzută ca rău absolut, deoarece poate duce la repetarea atrocităţilor, Tăcerea, care înseamnă „perpetuarea crimei, o relativizează, îi închide poarta judecăţii şi a adevărului şi i-o deschide, larg, pe aceea a uitării şi a repetării.”, „dreptul de a anihila o viaţă ce nu merită a fi trăită”, toate acestea să fi fost scrise doar pentru a fi „nişte cuvinte simpatice, dintre acelea pe care le spui celor care nu sunt simpatici pentru a-i face să înţeleagă că nu sunt pregătiţi să-nţeleagă.”?

Să fie o întrebare compusă atât de retorică, precum şi o altă frază a lui Rachel, preluată de Malrich (p.50), redeschizând problema păcatului originar:

„Trebuie oare să dăm socoteală pentru crimele părinţilor noştri, pentru crimele fraţilor şi ale copiilor noştri? Drama este că ne aflăm pe o linie neîntreruptă, pe care nu putem să o părăsim fără a o rupe şi a dispărea.”

La urma urmelor, dacă Rachid Helmut, mai ales, şi Malek Ulrich sunt nişte oameni simbol, precum Meursault sau Hans Schiller, Cain şi Abel, ca multe alte personaje ori fiinţe reale, oare „Satul neamţului” poate fi considerată o carte-simbol? Pentru epoca noastră, pentru Europa asaltată de o ideologie deocamdată opusă democraţiei?

Satul neamţului sau Jurnalul fraţilor Schiller de Boualem Sansal