„Sărbătoarea Corturilor”, noul roman scris de Ioan T. Morar, va apărea săptămâna viitoare la Editura Polirom, în Colecţia Fiction Ltd., şi va fi lansat la Bookfest 2016. Vă invităm să citiţi un fragment în avanpremieră.
DESPRE CARTE
În România anilor 1980, membrii unui grup coral specializat în cîntări bisericeşti caută să scape din robia unor confesiuni care nu-i mulţumesc, în încercarea de a descoperi adevărata credinţă. Aparţinînd iniţial cultului baptist, trec la penticostali, apoi la adventişti, iar în cele din urmă se circumcid şi se convertesc la iudaism. Astfel ajung să emigreze în Israel, unde fiecare se descurcă cum poate. Însă Jac, Corneliu şi Beni, cei trei conducători şi ultimii reprezentanţi ai grupului, nu îşi găsesc nici aici liniştea sufletească: Beni ajunge să îmbrăţişeze doctrina mesianică, devenind rabin, în vreme ce Jac şi Corneliu se întorc după 1990 în România, unde pun bazele unui cult iudeo-creştin, „Sărbătoarea Corturilor”, convinşi fiind, după ani de peregrinări, de un singur lucru: „Nu contează dacă rătăcim sau nu. Dumnezeu ne va găsi oriunde Îl căutăm”.
FRAGMENT
Nu înţeleg de ce trebuie să aduci într-o sală, în faţa unei comisii, douăzeci de tineri în pragul majoratului (unii chiar uşor trecuţi de el) şi să-i dezbraci goi. Pentru că sîntem la Comisariatul Militar, merge chiar expresia „goi puşcă“. Bun, trebuie să-i vadă un medic şi să se convingă că nu au defecte vizibile doar atunci cînd trupul nu e ascuns de nimic. De acord, dar asta se poate întîmpla într-un cabinet medical, acolo unde goliciunea trupului nu e o imagine pitorească, ci una profesională. Dar să-i dezbraci pe toţi odată, în faţa unei comisii care nu include doar medici, asta nu mai înţeleg. Probabil pentru o primă lecţie de umilire, de depersonalizare. Ei, dincolo de masa lungă, îmbrăcaţi în uniformă cei mai mulţi, iar noi toţi, dincoace, goi, ruşinaţi, lipsiţi de orice ascunziş, cu mîinile unite pe sărmanul nostru sex, încercînd să limităm dezastrul de imagine personală.
Nu ne-au chemat pe toţi băieţii din clasa noastră, nu ştiu care erau criteriile, poate datele de naştere, poate hazardul, poate capriciile lucrătorului în uniformă care trimitea cărţile poştale seci, cu anunţul de recrutare. Cert e că din clasa noastră eram trei, restul pînă la douăzeci din „tura“ mea erau de la alte trei licee din Arad. Era clar, cei cu liceu erau luaţi aparte faţă de cei cu profesionala sau doar cu opt clase. Printre cei douăzeci, surpriză, minimum trei baptişti. Pe unul, Marcel, îl ştiam mai bine, era de la noi de la biserică, iar pe ceilalţi doi i-am văzut la o întîlnire a corurilor de tineret. Poate mai erau şi alţii, nu ştiu, dar sigur eram patru din douăzeci. Frica mea proverbială m-a făcut să fiu mai atent la asta, să nu fie cumva o capcană. Sper să nu ne întrebe nimic despre biserică, n-ar avea de ce.
Ne-am dezbrăcat într-un vestiar, am rămas în chiloţi pînă cînd a venit un caporal în inspecţie, s-a uitat la mine şi mi-a spus răstit:
— N-ai înţeles, mă, că rămîi în curu’ gol?! Hai, executarea!
M-am executat, trăgînd cu ochiul la ceilalţi din încăpere. Nimeni nu părea în largul lui. Caporalul a răcnit:
— Cu faţa la uşă, pe un rînd, alinierea!
Ne-am aliniat, jenaţi, unul în spatele altuia, cu grijă să nu ne atingem cumva. Mirosea deja a bărbaţi goi, e un miros specific, una din sursele lui era, acolo, lipsa unui standard comun de igienă. Îmi imaginam cum o fi mirosul în cazul recrutării de ţărani care nu au văzut niciodată un duş.
S-a deschis uşa şi am intrat încolonaţi, cu paşi neregulaţi, în sală. Încă nu eram soldaţi, încă nu ni se inoculase vreun atomatism de mişcare.
— Drepţi! La stînga!
Caporalul era mîndru nevoie mare că ne comanda. Avea în subordine douăzeci de bărbaţi „în curu’ gol“, asta da militărie!
— Pe loc repausssss!
Se vedea că îşi joacă rolul mai ales pentru membrii comisiei. Poate că o făcuse atît de des, încît nimeni de acolo nu-l băga în seamă, nu se uita nimeni la el.
Instinctiv, toţi ne-am pus mîinile în faţă să ne ascundem bărbăţia. Comisia încă nu se uita la noi. Un subofiţer a început să ne citească numele.
— Prezent! Prezent! De douăzeci de ori prezent!
Primul ne-a vorbit bărbatul din mijloc, medic colonel, după cum ni s-a recomandat.
— Dragi tineri, sînteţi, începînd de astăzi, după ce veţi trece examenul, recruţi ai Armatei Române. Trebuie să vă faceţi datoria faţă de ţară. Iar pentru asta noi trebuie să ne asigurăm că sînteţi apţi, sănătoşi, fără hibe fizice. Dosarele vă vor fi repartizate în funcţie de rezultatele voastre la facultate. Veţi da examen la facultate, nu?!
S-a auzit un murmur în care majoritar era răspunsul „da“. Lîngă colonelul medic stătea o doamnă, singura femeie din comisia de cinci persoane. O femeie în halat alb, la vreo patruzeci de ani, zîmbitoare, probabil angajată a comisariatului. Sau detaşată de Direcţia Sanitară pentru recrutări. De ea eram cel mai jenat, deşi nu ne privea ca şi cum am fi fost goi – trecuseră sute, mii de tineri dezbrăcaţi prin faţa ochilor ei. Era cam cum privesc ginecologii pacientele, bănuiesc. Fără încărcătură erotică.
Colonelul medic ne-a vorbit cu bun-simţ, chiar mi-a plăcut de el, se vedea că e un om de treabă. Cînd a terminat micul discurs a privit spre caporalul care ne adusese în sală.
— Drepţi! a răcnit într-un vizibil exces de zel. Atenţiune! Mîinile la ceafă!
Nu am înţeles exact ce vrea, apoi i-am văzut pe ceilalţi că-şi pun mîinile la ceafă. Domnul colonel medic s-a ridicat de pe scaun şi, însoţit de doamna în halat, a început să ne inspecteze. Eu eram cam la mijloc. Inspecţia individuală dura douăzeci-treizeci de secunde, fiecare se întorcea cu spatele, colonelul ducea un deget de la ceafă pînă la capătul coloanei, se întorcea din nou cu faţa, apoi doamna, cu mănuşi medicinale, se apleca puţin, punea mîna pe mădular, îl ridica şi, cu un gest tehnic, îl „decalota“.
Am roşit, am simţit cum îmi bate inima de să-mi spargă pieptul. Urechile mi s-au aprins, nu mă mai stăpîneam. Sîngele meu rece de pînă atunci s-a evaporat. Acum aveam un sînge cald care mă străbătea cu viteză, ca şi cînd ar fi căutat un loc în care să se ascundă. La asta nu m-am aşteptat, la inspecţia „intimă“ făcută de doamna în halat.
DESPRE AUTOR
Ioan T. Morar (n. 13 aprilie 1956, Şeitin, judeţul Arad) a absolvit în 1981, ca şef de promoţie, Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, secţia română-franceză. În perioada 1981-1986 a fost profesor de limba şi literatura română la Liceul Industrial „Textila” din Lugoj. Din 1987 devine redactor al revistelor Viaţa studenţească şi Amfiteatru. După 1989 lucrează la Cuvîntul şi Alianţa Civică. În 1990-1991 este redactor-şef la „Varietăţi”, TVR, de unde pleacă prin demisie. Este membru fondator al Academiei Caţavencu. Din toamna anului 2004 pînă în 2009 este şi senior editor la Cotidianul. A realizat mai multe emisiuni de televiziune, activînd, pînă în 1996, în grupul Divertis. În 2010 a fost numit consul general la Marsilia, funcţie din care a fost schimbat în 2012. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat volumele de versuri: Vară indiană (Albatros, Bucureşti, 1984; volum distins cu premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor), Fumul şi spada (Cartea Românească, Bucureşti, 1989), Şovăiala (Brumar, Timişoara, 2000; volum distins cu premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor), Neruşinarea (Brumar, Timişoara, 2003) şi Paloarea (Brumar, Timişoara, 2010). Poeziile sale au fost traduse în engleză, franceză, polonă, spaniolă şi maghiară, în antologii şi reviste culturale. La Editura Polirom a mai publicat Lindenfeld (ed. I, 2005; ed. a II-a, 2006; ed. a III-a, 2013; roman distins cu Premiul Naţional de Proză al Ziarului de Iaşi), Negru şi Roşu (2013; roman nominalizat la Premiul „Cartea anului 2013” acordat de revista România literară) şi Cartea de la capătul lumii (ed. I, 2007; ed. a II-a, 2015).
Foto autor@ Carmen Morar
