Delirium, proaspăt intrat în repertoriul Teatrului Odeon, nu e un spectacol facil, sau pentru oameni comozi. Provoacă începând cu durata (aproape trei ore fără pauză) și continuând cu multitudinea de mijloace teatrale folosite, scenografia, pe cât de simplă, pe atât de stratificată și încărcată de efecte și, nu în ultimul rând, succesiunea scenelor – foarte diferite din punctul de vedere al conținutului artistic în sine. Vlad Massaci a răspuns provocării de a monta un text foarte dificil, care cere mult discernământ și multă coerență în gândire, tocmai pentru că ceea ce se întâmplă pe scenă n-are nimic de-a face cu logica și bunul mers al lucrurilor într-o societate normală. Dostoievski devine pentru Walsh pre-text, în sensul că păstrează personajele, numai că le îmbracă pe toate cu și mai multă violență și patimă, încrâncenarea fiind litera de lege cu care se scrie istoria actuală, extrem de actuală a vechii familii Karamazov.
Credit foto: Adrian Bulboacă
Senzația primă care te însoțește la ieșirea din sală (o posiblă senzație – pentru că spectactorii pot avea reacții foarte diferite față de ceea ce se întâmplă pe scenă) este aceea de „prea mult” și „prea divers”. Da, te copleșește fațetarea multiplă a răului, rău căruia care pare că nu-i scapă niciun ungher al vieții, nicio minte cât de cât de echilibrată. Îți revii din(tr-un prim) șoc când îți aduci aminte că totul e Delirium – delirantele vieți trecute și neasumate ajung să facă legea, doar pentru că noi, cei de aici și acum alegem să trăim la limita dintre conștient și inconștient, alegem să rămânem pe pragul dintre instinct primar și cerebralitate asumată. Încă mai cred că abordarea textului ar fi putut fi una cu mai puține mijloace scenice, în care accentul să cadă mai mult pe personaj și pe text, dar asta nu înseamnă că spectacolul ca întreg nu este unul de calitate. Sunt adepta lui „multum in parvo”, mai ales când în discuție texte cum este cel al lui Enda Walsh. Aș fi preferat mai puțină paradă și mai multă expunere, cu alte cuvinte, mi-aș fi dorit să se vadă descompunerea umanului ca proces și nu expresiile acestei descompuneri. De multe ori, viteza cu care s-au derulat acțiunile și scenele mi s-a părut a fi în neconcordanță cu textul în sine, după cum unii dintre actori mi s-au părut inadecvați ca atitudine (păreau rămași în urma acțiunii, dar asta se poate rezolva odată cu creșterea numărului de reprezentații). Și o ultimă observație aici: Delirium pune accentul pe suprimarea normalității, disoluția a tot ceea ce înseamnă valoare, dar pentru ca această disoluție să fie perfect reflectată scenic era nevoie de un punct de convergență, pe care eu îl văd la nivel de relație: Dimitri, Ivan și Alioșa sunt fiii lui Feodor, dar acest aspect a fost trecut în plan secund încă de la primele scene; cade prea puțin accentul pe ideea de familie, denaturată, dar familie până la urmă, faptul că ei sunt Karamazovi nu se vede deloc în timpul spectacolului, cei patru (de fapt, cinci) n-au nimic în comun la nivel de gest, trăire, amintire comună etc. Și dacă acest aspect este ratat, atunci delirul personajelor trebuie să fie justificat cu totul altfel, așa adulterul nu mai capătă gravitiatea necesară, avariția nu se mai justifică decât ca tară socială (deci cade și ea în ierarhia păcatelor).
Credit foto: Adrian Bulboacă
Karamazovii – o familie damnată de vicii, fiecare membru în parte adjudecandu-și câte unul: avariția, iubirea nesăbuită și… credința nețărrmurită. Bărbaților Karamazov vin să li se alăture femeile, dar ele devin mai mult decât un pretext (sau cal troian, dacă vă este mai pe plac comparația). Polii atracției și ai acțiunii întregului spectacol, cele două femei își împart scena, fără să ajungă să se intersecteze decât pentru puțin timp (scena cu ele două în centru și aproape devorându-se una pe cealaltă este culmea unui crescendo al acțiunii întregului spectacol). Indecizia confruntării dintre cele două se răsfrânge în viețile tuturor Karamazovilor – din acel moment, niciunul dintre ei nu mai știe ce să facă și încotro s-o ia. Mă refer inclusiv la Smerdiakov, singurul capabil să mențină legătura între lumea reală și lumea de vis, între normal și patologic și o face prin acele sărituri peste șanțul teluric; dar, în acelați timp, mă refer și la Alioșa, singurul rămas în permanență în epicentrul deliriumului, pentru că asta este misiunea transmisă cu limbă de moarte de părintele Zosima – până și el ajunge să se îndoiască de propria credință și să se dezbrace de acest înveliș protector încetul cu încetul, până în momentul în care ajunge să săvârșească păcatul capital. Pentru fiecare caracter în parte, Vlad Massaci alege mijloace de exprimare diferite, în felul acesta fațetarea răului fiind aproape completă. Fiecare descompunere a naturii umane sfârșește într-o expunere a patologiei particulariza(n)tă. Vedem cum se ridică sub ochii noștri un edificiu întreg, o supraetajarea a demonilor interiori scoși la lumină și lăsați să amprenteze spațiul. Timpul se suspendă, nu mai contează dacă suntem într-un ieri continuu sau într-un prezent azilant, pentru că, orice ar fi, viitorul nu-și mai are rostul. Tăcerile și absențele din primplan – două mijloace teatrale la care se apeleaza foarte des; Alioșa tace mai bine de jumătate de spectacol și vorbește doar cu ochii și prin schimbarea poziției în scenă. Ivan doarme pe canapea sau stă pasvi pe una sau alta dintre laturile scenei, asistând la deliriumul fraților săi. Dimitri are lungi absențe care-l trimit în spatele acțiunii, dar asta nu înseamnă că devine mai puțin pătimaș, ci, din contra, că revine cu și mai multă forță.
Credit foto: Adrian Bulboacă
Scena este gândită multidimensional, cu suprapuneri și întretăieri de planuri – de la secționarea pe adâncime în mai multe planuri (centrul fiindu-i dedicat vieții de familie – masa fiind mai mult una a tăcerilor, în ciuda faptului că acolo se bea foarte mult și se urlă la propriu) și până la supraetajarea – podiumul care devine când scenă de club, când refugiu temporar din fața nebuniei, când paravan al neputințelor. Dar ca deliriumul să fie continuu și definitiv avem peste tot în scenă, inclusiv în tavan, acele ecrane pe care vedem descompuneri ale materiei vii/organice, metamorfoze kafkiene care-ți anihilează și ultima speranță de mai bine. Este o scenografie foarte complexă, Adrian Damian intră cu totul în lumea Karamazovilor, îi înțelege lipsa de orice logică și de aici suprapunerile și senzația de aglomerare(sunt atât de multe simboluri pe scenă, încât ar merita o analiză separată). Adâncimea scenei devine expresie a hăului interior, jocurile de lumini și umbre au și ele rolul lor plastic, imaginile fluide și sunetele care par că se izbesc de pereții din decor, pentru ca mai apoi să se scurgă înspre nicăieri. Linia de demarcație a scenei este una cât se poate de concretă/solidă, telurică, pentru că acolo, la hotar, este locul unde obiceiurile și traditiile se transformă în rădăcini. De aceea Smerdiakov o sare, ceilalți o ocolesc și doar Alioșa își înfinge adânc picioarele în pământul reavăn – semn de asumare, dar și al nevoii de ancorare.
Credit foto: Adrian Bulboacă
Delirium, așa cum l-a gândit Vlad Massaci, este unul al expunerii, în care personajele se perindă prin fața spectactorilor nu neapărat pentru a fi judecate, ci cred că ele devin oglinzi ale sufletelor celor din lumea reală, purtătoare de (non)valori și de trădări care par că se adună din ce în ce mai multe. O distribuție destul de bine gândită, cu o Mădălina Ciotea care se alternează bine stările și care trece rapid din primplan în spatele scenei, dar fără să iasă cu totul din ea (nici măcar atunci când nu mai e fizic prezentă), cu un Vlad Bîrzanu poate prea concentrat pe ceea ce avea de făcut, dar foarte expresiv și foarte atent la relaționarea cu toți ceilalți. Cezar Antal face și el un rol foarte bun, amuzând sala cu marionetele și falsetele, dar nu poți să nu-i remarci ubicuitatea – sunt momente în care ai impresia că e peste tot. Sabrina Iaschevici este întruchiparea delirului, e de urmărit felul cum se joacă cu ceilalți, dar, mai ales cum joacă trecerile de la Karamazov la altul pe singura carte pe care o are în mână. Mihai Smarandache, Marius Damian și Alexandru Papadopol mi s-au părut de multe ori prea încrâncenați, prea dornici să arate ce știu, dar timpul le va mai domoli ieșirile.
Delirium de la Teatrul Odeon este de văzut, dar pregătiți-vă dinainte pentru aproape trei ore de spectacol intens, în care nu veți avea timp să vă relaxați, singura opțiune fiind intrarea în delir.
Delirium de Enda Walsh – Teatrul Odeon
Traducere: Vlad Massaci
Regie: Vlad Massaci
Asistent de regie: Teodora Petre
Decor: Adrian Damian
Costume: Luiza Enescu
Muzică și sound design: Vlaicu Golcea
Video design: Ioana Bodale
Light design: Andrei Délczeg
Coregrafie: Răzvan Mazilu
Distribuția:
Dimitri Karamazov – Mihai Smarandache
Feodor Karamazov – Marius Damian
Katerina Ivanovna / Katia – Mădălina Ciotea
Grușenka – Sabrina Iaschevici
Ivan Karamazov – Alexandru Papadopol
Alexei Karamazov / Alioșa – Vlad Bîrzanu
Smerdiakov – Cezar Antal
Voce Părintele Zosima – Constantin Cojocaru
