Religie și știință de Bertrand Russel

Paul Johnson, în Intelectualii își începe eseul dedicat lui Bernard Russel cu fraza „Niciun intelectual din istorie nu a oferit consiliere umanității pe o perioadă atât de lungă ca Bertrand Russell, al treilea Earl Russell (1872-1970).” Acesta s-a născut în anul în care generalul Ulysses S. Grant a fost reales Președinte SUA și a murit în ajunul scandalului Watergate. El a fost cu câteva luni mai tânăr decât Marcel Proust și Stephen Crane, cu câteva săptămâni mai în vârstă decât Calvin Coolidge și Max Beerbohm; totuși a trăit destul de mult pentru a saluta studenții revoltați din 1968 și pentru a se bucura de munca lui Stoppard și Pinter. În tot acest timp el a produs un flux constant de sfaturi, îndemnuri, informații și avertismente pe o varietate uluitoare de subiecte. A fost mai popular și mai longeviv în popularitatea sa decât Einstein, i-a fost un rival bun lui Karnegie (nu că i-ar fi păsat de acesta) și căruia fiecare ceartă cu legea (la 80 de ani a făcut închisoare pentru instigare la proteste) îi creștea numărul acoladelor.

Bertrand Russell a scris despre geometrie, filosofie, matematică, justiție, arhitectură socială, idealism politic, misticism, logică, bolșevism, China, creier, industrie, ABC-ul atomilor (în 1923; carte despre războiul nuclear), știință, relativitate, educație, scepticism, căsătorie, fericire, morală, lenevie, relații internaționale, istorie, putere, dezarmare, pace, crime de război. Și-a asumat rolul de învățător al umanității și s-a desfătat cu popularitatea și beneficiile financiare pe care acest rol i le-a asigurat.

Nu ar fi fost decât potrivit ca acesta să scrie și despre religie, dat fiind faptul că a fost crescut într-o casă cu puternice tradiții religioase, marcată de înverșunarea puritană a bunicii lui Russel și a tutorilor și guvernanților aleși în baza gradului de cunoaștere a Bibliei (unul din ei a fost, totuși, ateu). Cu toate acestea, Russel a scris Religie și Știință în calitate de Bertrand Necredinciosul, rămânând pe parcursul vieții sale un adevărat adversar al credinței secularizate.

Cartea este o colecție de eseuri care descriu originea conflictului dintre religie și știință și cum acestea s-au dezvoltat împreună sau nu, pe parcursul istoriei. Prin argumentare ad absurdum, Russel crede că orice credință secularizată a stat la baza a cel puțin unui genocid (să pomenim amerindienii exterminați cu zel de către catolici), sau are potențialul de a îl recrea dacă sunt (re)create 3 condiții: 1) există o Biserică (o rețea instituționalizată și administrativă puternică); 2) există un crez (care nu poate fi pus la îndoială tocmai pentru că este rezultatul intervenției divine) și 3) un cod de principii personale (rezultat al crezului, bazat pe frică, pe care dacă nu îl urmezi, de cele mai multe ori, în trecut ai fi fost ars pe rug, sau torturat). Unde mai pui că nu respectă drepturile enoriașilor săi, dar mai ales a femeilor, osândindu-i de aceea de mai multe ori la moarte.

El începe prin a pune la îndoială moralitatea religiei, fie accentuând discrepanțele dintre învățăturile religioase și aplicarea lor, fie evidențiind faptul că codul moral al acesteia nu se încadra în simplele norme ale bunului simț:

„Hristos a învățat că trebuie să dați bunurile celor săraci, ca să nu vă luptați, să nu mergeți la biserică și că nu trebuie să pedepsiți adulterul. Nici catolicii, nici protestanții nu au manifestat nici o dorință puternică de a urma învățăturile Sale în oricare dintre aceste aspecte.”

„Este greu să nu tragem concluzia că mulţi bărbaţi găsesc ceva plăcut în suferinţele femeilor şi că, astfel, au o înclinaţie pentru prevalarea de orice cod teologic sau etic care le impune ca fiind de datoria lor să sufere cu răbdare, chiar şi atunci când nu există niciun motiv valabil pentru a nu evita durerea. Răul pe care l-a făcut teologia nu este faptul că a creat impulsuri crude, ci faptul că le-a ridicat la statutul de aşa-zisă etică înaltă şi că a conferit un caracter aparent sacru unor practici care provin din epoci mult mai ignorante şi mai barbare.”

El își continuă cruciada împotriva religiei, ilustrând ridicolul și incompatibilitatea acesteia cu știința, chiar dacă unele descoperiri au fost făcute în mănăstiri, de către personalități profund religioase (Newton, de exemplu), pentru că, cel mai des imixtiunea religiei în știință a dus la rezultate catastrofale. Să luăm meteorologia, de exemplu. Pentru vremea rea, erau învinovățite…femeile.

«În 1484, Inocenţiu al VlII-lea a dat o bulă împotriva vrăjitoriei şi a numit doi inchizitori, pentru a pedepsi această infracţiune. În anul 1489, aceşti oameni au publicat o carte, intitulată Malleus Malefica rum, „ciocanul femeilor răufăcătoare”, acceptată mult timp ca autoritate. Ei susţineau că vrăjitoria este mai naturală la femei decât la bărbaţi, din cauza păcătoşeniei inerente inimilor lor. Cea mai obişnuită acuzaţie adusă vrăjitoarelor, în această perioadă, era faptul că provocau vreme rea. S-a redactat o listă de întrebări de adresat femeilor suspectate de vrăjitorie, iar suspectele au fost torturate pe pat până când au dat răspunsurile dorite. Se estimează că doar în Germania, între 1450 şi 1550, au fost omorâte o sută de mii de vrăjitoare, în cea mai mare parte prin ardere.»

El continuă, argumentând că vechile prejudecăţi teologice, deşi mult slăbite, reapăreau când erau trezite de orice noutate uimitoare. Este și cazul vaccinării împotriva variolei, care a stârnit o furtună de proteste din partea feţelor bisericeşti. Sorbona s-a declarat împotriva ei pe temeiuri teologice. „Un cleric anglican a publicat o predică în care spunea că furunculele lui Iov se datorau neîndoielnic vaccinării de către diavol şi mulţi preoţi s-au unit într-un manifest declarând că este „imposibil să zădărniceşti o judecată divină”. Totuşi, efectul de diminuare a mortalităţii cauzate de variolă a fost atât de remarcabil, încât ameninţările teologice nu au reuşit să contrabalanseze frica de boală.”

«Un alt prilej al intervenţiei teologică pentru împiedicarea alinării suferinţei umane a fost descoperirea anestezicelor. În 1847, Simpson a recomandat folosirea lor la naştere şi clerul i-a adus imediat aminte că Dumnezeu i-a spus Evei; „în dureri vei naşte copii” (Gen. 3,16). Şi cum ar fi putut ea să simtă durere, dacă se afla sub influenţa cloroformului? Simpson a reuşit să dovedească faptul că nu era nimic rău în a da anestezice bărbaţilor, fiindcă Dumnezeu l-a făcut pe Adam să doarmă adânc atunci când i-a scos coasta. Dar feţele bisericeşti masculine au rămas neconvinse cu privire la suferinţele femeilor, în orice caz la naştere. Se poate observa că în Japonia, unde autoritatea Genezei nu este recunoscută, se aşteaptă în continuare ca femeile să îndure durerile travaliului fără nicio ameliorare artificială.»

Ceea ce admir și respect enorm este că Russel în toată splendoarea sa argumentativă, recunoaște și declară faptul că el analizează religia din punct de vedere metodologic prin prisma raționalismului și realismului științific, cu limitările de rigoare. El neagă orice asociere a religiei cu filosofia spunând că „dacă filosofia este căutarea adevărului, atunci ar trebui să se preocupe doar de tipul de certitudine asociat cu intuițiile matematice de bază ca „2 + 2 = 4″, ceea ce, cred, îngustează nu doar domeniul de influență al filosofiei, dar și cunoașterea experienței sacralității. Ar fi fost interesant să vedem un duel dintre autor și Mircea Eliade, care regreta lipsa unui alt „termen” pentru a descrie experiența sacralității, dar că „religia” poate fi totuși un termen util, cu condiția să ne amintim că nu implică neapărat credința în Dumnezeu, dumnezei sau fantome, ci se referă la experiența sacrului și, în consecință, este legată de ideile de a fi, de înțeles și de adevăr.” Eliade spunea în Istoria Religiilor că:

«Mai importante sunt structurile religioase și valorile religioase (încă inconștiente) ale artei moderne, ale unor filme importante și extrem de populare, ale unor fenomene legate la cultura tinerilor, în special la redobândirea dimensiunilor religioase ale unei „existențe umane autentice și semnificative în Cosmos” (redescoperirea Naturii, viața sexuală neinhibată, accentul pe “trăirea în prezent” și libertatea de a “promova” ambiții etc.).»

După Eliade, filosoful britanic s-ar fi încadrat perfect în Religia Științei. 🙂

Mai departe, umorul fin ne ajută să înghițim mai ușor pastila anti-Mitul Creației, unde în eseul Revoluția Coperniciană, dezminte faptul că lumea fost creată în 6 zile, înrolând în rândurile anti-religie, biologia, geologia și zoologia, fiecare dintre ele săpând groapa crezurior milenare:

„O altă problemă a fost generată doar de numărul speciilor care au ajuns să fie cunoscute odată cu progresul zoologiei. Numărul cunoscut acum se ridică la milioane şi, dacă două din fiecare dintre aceste genuri s-ar fi aflat în arcă, aceasta trebuie să fi fost supraaglomerată. În plus, Adam le numise pe toate, ceeace pare să fi fost un efor t mens chiar la începutul vieţii sale. Descoperirea Australiei a ridicat noi dificultăţi. De ce toţi cangurii au sărit peste Strâmtoarea Torres şi nu a rămas în urmă nici măcar o singură pereche? În această perioadă, progresul biologiei făcuse să fie foarte dificil de presupus că soarele şi nămolul dăduseră naştere unei perechi de canguri compleţi, dar cu toate acestea o astfel de teorie era mai necesară decât oricând.”

Excelența sa nu se dă în lături de la lovituri sub centură, transformând, pe alocuri, argumentele pertinente împotriva religiei, în grenade emoționale. Să luăm exemplul conceptului prin care se crede că Dumnezeu este Marele Arhitect al universului și crearea universului a urmărit Scopul Cosmic, doctrină, care are mai multe forme, dar toate au în comun conceperea evoluţiei ca fiind îndreptată către ceva valoros din punct de vedere etic. Citându-l pe J.B.S. Haldane, Scopul Cosmic ar fi „Un ideal activ al adevărului, dreptăţii, carităţii şi frumosului este întotdeauna prezent pentru noi (…) Mai mult, idealul este un singur ideal, chiar dacă are diferite aspecte. De la aceste idealuri comune şi înfrăţirea dintre oameni generată de ele vine revelarea lui Dumnezeu”.

Contraargumentul lui Russel este unul parcă preluat din manualul de marketing: „Credeți că, dacă vi s-ar fi dat milioane de ani în care să vă perfecționați lumea, nu ați putea produce nimic mai bun decât Ku KluxKlan sau fasciștii?”. Simplu, cu emoție și surprinzător și care nu poate fi supus discuțiilor, un fel de zugzwang russelian. De altfel, majoritatea argumentelor lui urmează aceeași rețetă, să te facă să simți și să nu le poți contracara decât dintr-o poziției mai slabă.

„Am ajuns acum la ultima întrebare din discuţia noastră despre Scopul Cosmic, şi anume: reprezintă lucrurile întâmplate până acum o dovadă a intenţiilor bune ale universului? Temeiul presupus pentru a crede aceasta, după cum am văzut, este faptul că universul a produs specia umană. Nu pot să îl neg. Suntem însă atât de splendizi, încât să justificăm un proces atât de lung? Filosofii pun accent pe valori: spun că noi considerăm bune anumite lucruri şi că, întrucât aceste lucruri sunt bune, trebuie să fim foarte buni pentru a gândi despre ele astfel. Dar acesta este un argument circular. O fiinţă cu alte valori le-ar putea considera pe ale noastre atât de atroce, încât să constituie o dovadă că suntem inspiraţi de Satana. Nu este un pic cam absurd să vedem fiinţele umane că îşi ţin o oglindă în faţă şi consideră că ceea ce văd este un lucru atât de extraordinar, încât nu poate fi decât o dovadă a faptului că Scopul Cosmic trebuie să-l fi avut tot timpul în vedere? De ce, în orice caz, această glorificare a Omului? De ce nu a leilor şi a tigrilor?

Aceste fiinţe distrug mai puţine vieţi animale sau umane decât noi şi sunt mult mai frumoase decât noi. Dar a furnicilor? Ele conduc Statul Corporatist mult mai bine decât orice fascist. Nu ar fi o lume de privighetori, ciocârlii şi căprioare mai bună decât lumea noastră umană, plină de cruzime, nedreptate şi război? Cei care cred în Scopul Cosmic acordă mare importanţă presupusei noastre inteligenţe, dar scrierile lor creează îndoieli în privinţa acesteia. Dacă mi-ar fi fost dată omnipotenţă şi milioane de ani în care să experimentez, nu aş fi considerat că Omul, ca rezultat al tuturor eforturilor mele, ar fi fost ceva foarte lăudabil.”

Este admirabil că Russel admite că știința face mai multe greșeli decât religia; dar se salvează prin faptul că este mai rapidă în a le recunoaște și corecta:

„De asemenea, efectele directe ale tehnicii ştiinţifice nu au fost deloc în totalitate benefice. Pe de-o parte, a mărit puterea de distrugere a armelor de război şi procentul populaţiei care poate fi scutită din industria pacifistă pentru luptă şi pentru fabricarea muniţiei. Pe de altă parte, prin creşterea productivităţii muncii, a făcut vechiul sistem economic, care depindea de deficit, foarte dificil de operat şi, prin impactul violent al noilor idei, a stricat echilibrul vechilor civilizaţii, ducând China la haos şi Japonia la un imperialism necruţător, format după modelul occidental, Rusia într-o încercare violentă de a stabili un nou sistem economic şi Germania într-o încercare violentă de a-l păstra pe cel vechi. Toate aceste rele ale timpului nostru se datorează parţial tehnicii ştiinţifice şi până la urmă ştiinţei.”

Cel puțin pentru mine, după ce am citit cartea, tind să cred că diferența dintre știință și religie nu înseamnă că una „prinde pești în cada de baie din apartament” și cealaltă nu. Diferența este că știința își scurge mai repede apa din baie murdară, lăsându-i pe ceilalți să îi admire peștii.

Una peste alta, Religie și Știință este o lectură fascinantă, plină de anecdote și care, spre deosebire de alte scrieri de popularizare a științei, evită capcana fast-food-ului literar tocmai prin faptul că te invită să explorezi. Este o introducere minunată în punctele de conflict dintre acestea, arată cum de fiecare dată când religia a intrat în conflict cu știința, ultima a câștigat (se pare), presărată cu istorii despre canibali, regine nebune, comori și magie. Totodată, în Concluzii, face unul dintre mai frumoase apeluri pentru libertate și respectarea a ceea ce urmau să devină „drepturile omului”, indiferent de tabăra aleasă.

„Se poate spune că, în zilele noastre, persecuţia, spre deosebire de cea din trecut, este mai degrabă politică şi economică decât teologică; dar o astfel de pledoarie ar fi neistorică. Atacarea de către Luther a doctrinei indulgenţelor a provocat papei pierderi financiare imense, iar revolta lui Henric al VUI-lea l-a privat de un venit mare de care se bucura încă de pe vremea lui Henric al IlI-lea. Elisabeta a persecutat romano-catolicii din cauză că voiau să o înlocuiască pe aceasta cu regina Maria a Scoţiei sau cu Filip al II-lea. Ştiinţa a slăbit strânsoarea exercitată de Biserică asupra minţilor oamenilor şi a dus în cele din urmă la confiscarea, în multe ţări, a unei bune părţi din proprietatea ecleziastică. Motivele economice şi politice au constituit întotdeauna o cauză parţială a persecuţiei, poate chiar cauza principală.

În orice caz, argumentul împotriva persecutării opiniei nu depinde de scuza oferită pentru persecuţie, oricare ar fi aceasta. Argumentul este că niciunul dintre noi nu cunoaşte tot adevărul, că descoperirea de noi adevăruri este promovată prin discuţie liberă şi îngreunată foarte mult prin suprimare, precum şi că, pe termen lung, bunăstarea oamenilor creşte prin descoperirea adevărului şi este obstrucţionată prin acţiunea bazată pe eroare. Adevărul nou descoperit este de multe ori neconvenabil pentru anumite interese; doctrina protestantă, potrivit căreia nu este necesar să se postească vinerea, a fost contestată vehement de negustorii de peşte elisabetani. Este însă în interesul comunităţii în ansamblu ca noul adevăr să fie declarat în mod liber.

Şi, întrucât la început nu se poate şti dacă o doctrină nouă este adevărată, libertatea oferită unui nou adevăr implică libertate egală pentru eroare. Aceste doctrine, care au devenit general acceptate, sunt acum anatemizate în Germania şi Rusia şi nu mai sunt suficient recunoscute nicăieri.”

Astfel, Religie și Știință este un bun exemplu care ilustrează de ce Bertrand Russel a fost consilierul umanității și de ce a avut succes în cariera sa. El a putut traduce erudiția s-a extraordinară în limba oamenilor simpli și să-i invite să afle și mai mult, a fost promotor al ideilor incomode în perioade pe cât se poate de complicate și a fost un rebel. Și cu-i nu-i place un rebel cu simțul umorului?

P.S Și cum eu fac marele păcat să citesc atât originalul, cât și traducerea aceleiași opere, vreau să adresez un „chapeau bas” traducătoarei. Traducerea transmite umorul și emoțiile atât de bine, da parcă Russel i-ar fi stat alături. Încă una: merită să citiți și o bibliografie a lui Russel, omul a avut o viață delicioasă. 🙂

Religie și știință de Bertrand Russel