Virtuţile moderaţiei pedagogice sau despre „Averea bunei educaţii”

Mărturisesc că am citit cu plăcere şi interes cartea despre educaţie a nespecialistului Teodor Baconschi, o carte care, cel puţin pentru mine, este în bună măsură o colecţie de evidenţe şi o bulă agreabilă de aer respirabil. Într-o epocă a specialiştilor, algoritmilor şi a scientismului pedgaogic, o epocă destul de necritică cu imaginarul pe care îl foloseşte, marcată de o combinaţie stranie de utopism şi autoproclamată luciditate, cartea lui Teodor Baconschi poate fi utilă tuturor celor care, de voie sau de nevoie, intră cumva în contact (şi cine n-o face?) cu sistemul de educaţie românesc, dar şi celor care simt nevoia de a participa, pe căi informale, la educarea propriilor copii.

Mă despart anumite lucruri deloc triviale de conservatorul Teodor Baconschi: felul în care înţelegem modernitatea sau secularizarea, un anumit mod de a concepe şi de a interpreta istoria, modul în care construim sensul şi dinamica postmodernităţii şi, nu în ultimul rând, felul în care citim anumiţi autori (mi se pare în continuare exasperant, la conservatorii români, felul în care, pe urmele lui Scruton sau Kenny, evacuează un moment totuşi foarte complex al istoriei intelectuale a Occidentului, şi anume cel (post)structuralist; până la urmă, Derrida sau Deleuze au supravieţuit cu succes modelor şi prezumtivei i/lizibilităţi, iar gânditori precum Mark C. Taylor, Gianni Vattimo, John D. Caputo sau, la noi, Ştefan Afloroaei (am ales absolut aleatoriu câteva nume) arată cum astfel de autori pot fi preluaţi fertil în cadrul unor programe de cercetare filosofică provenind din alte tradiţii intelectuale. Când vine, însă, vorba despre educaţie, Baconschi este suficient de progresist ca să întâlnească intuiţiile conservatoare ale unui progresist (?) ca mine. Deloc rupt de provocările momentului, autorul reuşeşte să aibă câte ceva interesant (şi deloc fals) de spus despre fiecare dintre principalele poticneli ale postmodernităţii pedagogice: tehnologia digitală, societatea obeză a cunoaşterii, extazul comunicării şi răspândirii informaţiei, cultura emergentă a reţelei, ştergerea graniţelor dintre formal şi informal, cultura voluntariatului şi a participării etc., fără a teoretiza şi recomanda extazul dinamic al adaptării, aşa cum fac alţi teoreticieni. Într-adevăr, cred, la rândul meu, că cea mai bună cale de a face faţă aproape delirantei viteze de schimbare a lumii de azi este dobândirea unei stabilităţi interioare şi nu abilitatea de a te transforma inconsistent şi la fel de delirant. Cred, de asemenea, că asimilarea culturii adânci şi validate axiologic (în toate formele ei) rămâne cea mai recomandabilă şi eficientă cale de dezvoltare personală, aşa cum cred că autoreflecţia, autodidactica şi vegherea inteligentă a coerenţei interioare rămân mijloace suverane ale educaţiei.

Nu vom lăsa deoparte alte idei importante. La fel ca Baconschi, cred că trebuie să ne sustragem unui anumit imaginar funcţionalist şi scientist în pedagogie: NU orice poate fi măsurat în procesul pedagogic, nu orice este traductibil în limbajul algoritmilor şi proceselor controlabile, cum visează o seamă de guru contemporani ai dezvoltării personale, uneori deghizaţi în oficiali şcolari. De altfel, despre disonanţa cognitivă a unei părţi a pedagogiei momentului care se vrea simultan integral şi nedialectic una a libertăţii şi bucuriei, dar şi una a controlului absolut, am mai scris.[1] Astfel, nu este inutil să amintim, odată cu autorul, că „poţi face aproape tot ce trebuie ca educator, fără să elimini riscul unor derive incontrolabile” şi că „oricât te-ai strădui […], copilul […] rămâne un necunoscut din care pot ţâşni revolte, atitudini, opţiuni şi refuzuri complet anapoda.” Desigur, ştiinţa nu este irelevantă pentru pedagogie, însă merită amintit tuturor (profesori, părinţi sau chiar copii) că cea din urmă nu are liniaritatea şi caracterul necesar al unui exeriment de la CERN. Astfel, la capătul oricărui efort pedagogic autentic, stă ceva care, împotriva imaginarului antreprenorial şi cantitativ al epocii noastre, nu poate fi nici riguros măsurat, nici tradus în termenii profitului. Astfel, „dexteritatea de a da un sens propriei existenţe exprimă şi explică toate tainele pedagogiei”, întrucât „este nevoie de construirea delicată şi dedicată a unui spaţiu al umanităţii”. Într-o epocă care, prea adesea, vrea ca gândirea să funcţioneze în lipsa informaţiei (pentru că, nu-i aşa, ea există deja pe Internet), în care tupeul brut este uneori confundat cu dezinhibarea şi spiritul critic şi în care bucuria învăţării este confundată cu satisfacţia hedonistă şi leneşă, merită poate amintit că „faptul că e tot mai uşor să găseşti informaţii nu te scuteşte de ucenicia laborioasă din spatele unei educaţii riguroase”. De apreciat este şi faptul că Baconschi iese cu bine din abordarea unor subiecte delicate, care se discută, în general, cu mulţi nervi şi cu prejudecăţile iniţiale mai degrabă consolidate decât zdruncinate: religia şi sexul. Spre deosebire de alţi conservatori, Baconschi înţelege şi acceptă că opţiunea unei familii pentru o educaţie laică, agnostică sau chiar asumat ateistă nu este în sine o abominaţie, chiar dacă recomandă alfabetizarea religioasă a copiilor, propunând familiilor nereligioase o exigenţă minimală (cu care, în principiu, sunt absolut de acord), şi anume „datoria de a nu dezvolta în copil ura faţă de religie”. Când vorbeşte despre sexualitate, autorul condamnă simetric excesiva pudibonderie şi lipsă de smerenie a (cvasi)fundamentaliştilor religioşi, dar şi lejeritatea hedonică a „pansexualismului freudian”, combinaţie fatală care a dus către „bordelul pravoslavnic” în care trăim cu toţii. Îmi propun de mult să scriu un text în care să vorbesc despre sexul de tip bau-bau şi sexul de tip Mac Donald`s. Dacă pentru generaţiile mai vechi, sexul era, asemenea diferanţei lui Derrida sau adevăratului nume al zeului, ceea ce era de nearătat şi de nerostit, pentru mulţi dintre educabilii României de azi, sexul este, la fel ca hamburgerul vândut la ofertă, ceva ce îţi permiţi şi consumi pe loc, eventual în drum spre un curs de dezvoltare personală. Merită argumentat, însă, într-o manieră pe care ar găsi-o satisfăcătoare atât creştinii, cât şi ateii admiratori ai etologiei, că sexul este pur şi simplu una dintre cele mai complexe şi plurivalente interacţiuni umane, imposibil de redus (fără consecinţe) la sport şi divertisment. Între pseudosanctificare şi suprasimplificare, există şi modalităţi inteligente şi profunde de a aborda cu tinerii problema sexualităţii:

«După mine, părinţii (poate şi profesorii, aş adăuga eu), trebuie să le spună copiilor nu atât cum „se fac” copiii, ci altceva, mai destoinic: să nu practice sexul accidental. Să nu reducă una dintre cele mai subtile experienţe umane la o sportivitate demonstrativă. Să nu pătrundă fizic acolo unde inteligenţa şi sensibilitatea lor n-au făcut deja o pârtie cât mai fină. Intimitatea fizică e consecinţa unei comuniuni sufleteşti şi intelectuale, între persoane care împărtăşesc mai mult decât excitabilitatea epidermică.»

Am aprobat şi alte idei ale cărţii: repudierea competiţiei cu orice preţ, elogiul voluntariatului şi al implicării, favorizarea interdisiplinarităţii şi spiritului holistic, tehnofilia moderată şi lucidă, dar am vibrat mai puţin la anumite constante ale oricărui discurs conservator de pe la noi: teama de agenda LGBTQ şi de excesele ideologiei de gen, fobia perpetuă în faţa relativismului cultural, tendinţa de a explica orice rău social prin sechelele comunismului şi orice bine prin valenţele civilizatoare ale creştinismului etc. (nu pentru că nu ar fi subiecte importante, ci pentru că, din punctul meu de vedere, ele sunt tratate cvasidogmatic și cu prea puţină deschidere teoretică faţă de alte perspective). Acestea fiind spuse, recomand cu convingere cartea lui Teodor Baconschi pentru că propune idei valoroase, un spirit temeinic şi tonic, dar şi pentru că ar putea aduce o doză binevenită de claritate în confuzul şi adesea prea istericul dialog public de la noi pe tema educaţiei.

Averea bunei educații de Teodor Baconski