Reconstrucția banalității – „Un om la locul lui”

Petru, Laura și Sonia. Un triunghi amoros, care e pe cale să devină un patrulater, pentru că, nu-i așa, viața îți complică existența mai mult decât ar trebui. Numai că pentru a face un film care să atragă și să și rămână în memoria cinefilului trebuie ceva mai mult decât atât. S-au făcut mii de filme plecând de la acest triunghi amoros, inclusiv adaptări pentru marile ecrane ale unor romane. Să faci în secolul XXI un adaptare a unui astfel de subiect înseamnă că-ți asumi niște riscuri, acestea putând fi surmontate doar dacă ai multă știință și/sau experiență. Evident, mă refer la regizor. Căci de la el pleacă întreaga poveste. Din păcate, din punctul meu de vedere, de această dată n-a fost să fie.

De multe ori am avut impresia că văd un film în siajul celor din cinematografia românească a anilor ´80, e drept, cu un sunet mult mai bun și cu imagine un pic mai personalizată. Din păcate, montajul este punctul slab al întrgului film: nu-mi plac deloc tăierile bruște, trecerile fără nicio explicație/justificare de la o scenă la alta, decât dacă întregul film este văzut ca un puzzle căruia noi trebuie să-i găsim piesele și ordinea acestora. Ceea ce aici chiar nu e cazul. Încă de la prima scenă de dragoste, cea dintre Petru și Laura, lăsată în aer, pur și simplu, mi-am dat seama că intențiile bune mor dacă nu au și un „personaj” care să le dea viață. La fel și scena de la locul accidentului: când să spui că, în sfârșit, începe acțiunea, cade clacheta și se mută acțiunea în alt loc/alt plan. Și mă opresc aici cu acest subiect.

Radiografia unui om decent sau la locul lui presupune multă finețe din partea regizorului, pentru că doar astfel actorul care-și asumă rolul în cauză reușește să treacă dincolo de sticlă, să transmită ceva spectatorilor. Personal, caut astfel de radiografii (în plan literar, în primul rând) tocmai pentru că banalitatea cotidiană riscă să fie îngropată, pe zi ce trece, de senzaționalul care care face rating. Petru, personajul interpretat de Bogdan Dumitrache, tinde să devină un om pe cale de dispariție în România contemporană. Să fim serioși, dacă ne uităm la știrile televizate, vedem doar staruri care fac bani din prosteală și furturi la vedere, nicidecum oameni care muncesc, mult și bine, astfel încât să și trăiască bine. Nu mă refer la setul de valori morale care-i individualizează pe fiecare în parte, că deja lucrurile se complică. De aceea, Petru tinde să devină o ciudățenie de om, genul pe care nu-l prea mai întâlnimîn societatea românească. Și ar fi fost foarte bine dacă se mergea pe accentuarea acestor trăsături, măcar scotea subiectul dintr-o banalitate copleșitoare. În altă ordine de idei, actorul își face treaba foarte bine, nu greșește cu nimic în construcția rolului, scoate la suprafață prin intermediul jocului propriu-zis trăiri interioare și frământări care par fără soluții.

Sonia are în Mădălina Constantin o personificare destul de anostă. Rolul mi se părea mult mai complex, imobilizarea la pat și furia și deznădejdea cu care se confruntă orice bolnav în situația ei – amputarea unui membru nu e un eveniment care să nu lase urmări ireversibile- putea să servească construcției unor scene de toată frumusețea. Căci, din punctul meu de vedere, pentru astfel de scene (care au făcut istorie de-a lungul anilor) se numește cinematografia artă. În schimb, Laura găsește în Ada Galeș o întrupare mai aproape de realitate. Mobilă, contemporană, Laura încearcă să facă față noii situații – să aduci pe lume un copil presupune mult mai mult decât căutarea unei noi locuințe și a unui nou loc de muncă. Dar mi-aș fi dorit să se insiste mai mult pe felul cum se modifică relația dintre ea și Petru și cum relația asta îi modifică pe amândoi. Din cele arătate nici nu ghicim, nici măcar proiecții personale nu putem să facem asupra dilemei lui Petru. Abia pe finalul filmului ne dăm seama că, de fapt, Petru avea o dilemă: cu cine să rămână. Nu prea vedem din joc și succesiunea de scene vinovăția, îndoiala și toate celelalte sentimente care derivă din context.

Un om la locul lui ar fi putut fi un film care să lase urme, să te provoace, să te scoată din zona de confort, pentru că subiectul predispunea. Dar regizorul a preferat să meargă pe calea reconstrucției – de situații, de personaje – în loc să meargă pe calea deconstrucției. Și e o mare diferență între cele două demersuri. Așa se face că avem de-a face cu un film de clasă medie, care nici nu te irită (nu te face să-ți spui că ai dat banii degeaba), dar nici nu te face să spui „Wow!”.