Idele lui Marte, fericit pentru Cezar

Când un popă romano-catolic care slujea altarul în Galaţiul celei de-a doua părţi a secolului al XVII-lea şi un englez venit cu gândul să pună de-o afacere cu tipografii în Moldova, unde de trei decenii nu mai exista tiparniţă, hotărăsc, în cele din urmă, să aibă grijă de un rănit inconştient, necunoscut, rămas în fundul gol prin Codrii Siretului, mai jos de Tecuci, nimeni nu ar fi bănuit că peste ani, cam vreo 300 şi un pic, într-un univers paralel, un jurnalist şi un bibliofil, de fapt aceeaşi persoană, Cezar Amariei, sedus în cele din urmă de cântecul de sirenă al literaturii, se va hotărî să-i folosească aproape ca personaje principale pe cei doi într-un roman-pretext, meditaţie activă asupra Scrierii, Istoriei (aici puteţi renunţa la virgulă!), Condiţiei umane, realizând, surprinzător, poate, pentru unii, o întoarcere la vremurile de aur ale povestirii de dragul povestirii, vremuri care s-ar întinde pentru unii de la Ion Creangă la Mihail Sadoveanu…

Este o „întoarcere” subliniată şi de Viorel Ilişoi, la prezentarea cărţii din cadrul lansării de la Gaudeamus 2018, „Întoarcere” care leagă, istoric, eseul lui Cezar Amariei nu numai de alte vremuri de aur (observaţi nostalgia falsă după orice epocă de aur!), cele ale cronicarilor moldoveni, ci şi de aşa numita prima atestare a limbii române, prin acea expresie „torna, torna fratre”, omagiată de subtilul scriitor (care nu caută subtilitatea de dragul ei; din când în când aceasta, muză delicată, îi dictează autorului) într-o scenă aproape bucolică (pentru că şi Ironia se revendică muză, bucolismul este fentat, cum este fentată şi pastişarea unor scene pantagruelice din Hogaş sau menţionatul Creangă) unde „străinul” (deloc în hermeneutică existenţialistă), adică John Newcomb, englezul inculpat mai sus (şi bătut mai jos, după cum veţi avea ne-plăcerea de a fi martori cititori, dar asta este Omul!), devenit pentru posteritatea nerecunoscătoare Ion Nucă, a lui Nucă, simte fiorii unei iubiri neaoşe pentru o moldoveancă frumoasă:

„…Neaga zvâcni într-un râs ce-i tremură umerii, îi dădu capul ușor pe spate și-i vântură părul negru. Scăpă fusul din poală și acesta se rostogoli, deșirând firul gri de lână, până aproape de Newcomb. Fata sări în picioare și făcu câțiva pași să-l prindă, cătând însă cu ochii mai mult spre englezul ce-și ridicase privirea din lemnul însemnat și se uita la ea. În clipita cât se aplecă după fus, lăsă să i se vadă prin gura largă a cămeșii rozul sânilor și imaginea lor lovi englezul drept în stomac și-i strânse tot sângele-n cap și-l puse să-nghită un nod cât un pumn de femeie.

– E adevărat că ești papistaș? Că iei în râs crucea, că o faci ca neoamenii, de la stânga la dreapta?, îl întrebă c-un zâmbet larg, făcând doi pași înspre el. Că țineți slujbe cu azime, ca jidovii?

Ridicase fusul și cu dreapta încolăcea ușor la loc firul de lână. În timp ce vorbea, se legăna de pe un picior pe altul și fusta-i vălurea ușor pe șolduri, spre genunchi.

– Cred în Jesus, bâigui John, răscolit de câte îi tulburau privirea.

– Ne-a spus de voi părintele în biserică, să nu stăm de vorbă și să ne ferim de vă întâlnim, că sunteți eritici. Dar tot el zicea să primim în casă pe străini cu veselie, pe față și în inimă. Eu acum ce fac?

Newcomb nu avea răspuns la întrebările tinerei și, chiar de ar fi avut, nu-l ajuta limba să le dezlege, căci ochii îi erau lipiți când de sfârcurile care împungeau cămașa de in, când de șoldurile ce-i fluturau fusta.

– Făcut cruce, vrei?

– Ce să fac cu ea?

– Nu știu, porți de gât.

– Ha, ce prostie, să ții crucea de gât. Ca popii! Ce, eu-s popă?

Englezul întinse mâna după fus, tăie o bucată de fir de lână cam de un cot , o trecu printr-un șănțuleț săpat în partea de sus a lemnului și-i făcu semn să se-ntoarcă: „Turn, turnă-te”. Neaga nu pricepu la început, se trezi că mâna lui i se așază ușor pe umăr, tresări, dar nu se opuse. Încet, cu frică parcă să nu-i tulbure aerul din jur, John îi atinse părul, i-l dădu la o parte cu o mângâiere ușoară, o întrebă pierdut dacă „bun asta lung”, fata nu-i răspunse, și-i legă sfoara la spate. În tot acest timp nările-i înghițeau mirosul de plete cu busuioc și de piele încinsă și puțin acră, frecată prin rouă de flori de câmp, iar mâinile abia se desprindeau într-o plutire ușoară deasupra părului și-a umerilor.

– To protect! Protect! Să ajut!, bolmoji el, iar fata se întoarse toată un zâmbet, mângâind cu dreapta crucea strecurată în cămașă, între sâni. Vreme de-o clipită englezul se scufundă în verdeața ochilor ei, gurile lor abia întredeschise se respirară fără-a se apropia mai mult căci între piepturi, de o palmă distanță, aerul părea tăiat dintr-o piatră ce le stăvilea unirea.

– Na, c-am ajuns și preuteasă. Hai, Irină, la spovedit, spuse Neaga și se-ntoarse la soră-sa cu-o veselie ce nu-i putea ascunde roșeața din obraji.” (p.108-109)

Umorul este frate bun cu Cezar, ca şi criticul. De fapt, Năstruşnicia, care şi ea îşi revendică titlul de muză de la prima propoziţie a cărţii: „Cu ochii de acum, pățaniile din acea primăvară ar putea părea năstrușnice.” Desigur, muzele se joacă, flirtează, subliniază: „Ar putea părea…” Arată „pumnul lor mic de femeie”, a şăgălnicie moldavă. Doar nu degeaba, Cezar Amariei este din Ştefăneştii Botoşăniului!!! Iar orice român care nu-şi reneagă originile mioritice, nu va refuza nici Mioriţa ca muză, undeva, printre rânduri şi zâmbete, strecurându-se şi deznodământul faimoasei balade populare:

„Plecaseră din Galați de dimineață. Drumul era rău și moale, de la ploile abia căzute, căruța legăna destul de tare iar încheieturile ei păreau mai degrabă hotărâte să se despartă, decât să mai stea măcar și un ceas împreună. Caii încă nu-și arătau voinicia și opinteau greu, cum dădeau de câte un dâmb. Reușiseră să dovedească prima cumpănă, dealul Gherghinei, unde au coborât și-au împins și cei doi călători, alături de animale, cât să se vadă porniți cu bine.

Trecuseră pe lângă un armășel ce păzea de patru zile un țăran spânzurat pe marginea drumului: un fost cioban osândit să piară la locul faptei, după ce-și omorâse un tovarăș. Ostașul era bucuros să schimbe o vorbă cu oricine trecea pe acolo, era îndestulat cu mâncare și băutură, cu putoarea mortului se obișnuise, dar zilele se scurgeau greu, mai avea trei de stat, până se-mplinea porunca de la domnie, apoi putea să-l dea ciorilor și vulturilor, să-l ciugulească în voie.

Lăsaseră în urmă satul Piscu și se gândeau cam pe unde să înnopteze când o groapă plină cu apă de ploaie, nu mai adâncă decât jumătatea roții, se arătă tare păcătoasă: cu un pârâit, osia din față se frânse în ea. Câteva coșuri se răsturnară, urcând pe spatele celor doi călători tot felul de pești.

Hrihor împleti iute niște blesteme cumplite, din care nu lipseau sfinți, draci și felurite taine bisericești. Doar că nicio înjurătură, oricât de spurcată, sau rugăciune, oricât de arzătoare, nu putu drege căruța.” (citat din manuscrisul cărţii, cu care m-a onorat scriitorul să-l citesc înainte de finalizare!)

„Gândirea”, „pritocirea” variantelor de text, umorul de care vorbeam rezultă din citirea ultimei variante, care odihneşte în… carte: acolo, la pagina 66, sunt… doi spânzuraţi! Şi doar nu s-au înmulţit, doar aşe, cu un ciubuc „din alea fine, de afion” la care se dedau nişte personaje, printre care şi englezul, la un moment dat, p.164:

„Pârcălabul se enervase și ceru să se strângă narghilele și să li se aducă ciubuce din alea bune, de afion. (nota Bookhub: opiu)

– Uite din cauza cui am ajuns eu să nu dorm nopțile și să umblu țiriachiu. La ăștia vrei tu să te duci, la Ieși, să le faci gazături? Nu știi cu ce proști ai avea de-a face. Apoi, ce dracu’ să scrii, că pe-aici nimic nu se întâmplă. Nu tu vreo poznă cu cai, am auzit că nemții îi pun să danseze, noi nimic; nu tu niște havuze din care să țâșnească apa cât zece oameni în sus, nimic. Ne mai batem când cu leșii, când cu muntenii, când cu turcii sau tătarii, când noi între noi, în rest zilele noastre-s mărunte. Un băiat ca tine mi-ar prinde mie bine, Doroftei e bătrân, nu prea mai are ținere de minte. Tu știi carte, ai văzut și lumea, deja rupi binișor moldovenește, unul ca tine ar face multe parale pe-aici.

John pufăia îngândurat, se gândea pe de o parte că are dreptate boierul, nu e musai să meargă până la Iași, mai ales dacă e așa rău pe cât zice. I-ar prinde bine și puțină tihnă, prea l-au zdruncinat vremurile de când a venit. Pârcălabul e oricum mai luminat decât alții, prețuiește slovele și pe cei care le scriu. Poate, dacă ar sta o vreme, ar putea face o tiparniță și aici, de ce nu? Pe de altă parte, plecase tocmai de la Londra să se afunde într-un târgușor ce nu era nici cât mahalaua de unde venea el?

Terminaseră primul ciubuc și îl începuseră pe al doilea, boier Dimitrachi îi povestea cum comandase el tocmai la Sibiu să i se facă o caretă nouă, să fie pusă pe fiare nemțești, să se legene în mers, cum a văzut el una la Iași când a fost, astă-toamnă, nu se mai simt toate gropile în ea. Pe dinafară să fie cu zugrăveală roșie, iar pe dinăuntru cu postav bun.

Englezul nu pricepu la început de unde-i este cunoscut gustul ciubucului. Era ceva greu de descris, dar tare familiar, și până la urmă își dădu seama: aducea puțin cu vinul lui, din Anglia, bine, dacă scădeai damful de oțet, și-l întrebă pe jupân Râșcanu dacă nu cumva are și suc de mac, iar boierul spuse că da, cum nu, ține vreo două sticluțe în cămară, trebuie să-i mai vină câteva de la Țarigrad, îi dă și suc, dacă vrea.

Schimbaseră pentru a treia oară ciubucul, iar pârcălabul îi povestea cum cumpărase ieri din târg o blană de urs, tivită cu postav verde pe margini, s-o pună pe pat, și dăduse poruncă să i se facă și perini din blana scurtă a unor capre. Acum, că vine vara, nu-i trebuie, dar la iarnă o să-i țină călduț la urechi…

Și cum s-a căpătat de la Meilih hangiul cu o icoană a Sfântului Dimitrie, în contul banilor de avea să-i plătească pentru plângerea făcută. Nu e mare, dar e mai altfel, sfântul e veștmântat în roșu, cu dreapta ține crucea și cu stânga sabia și scutul. Zice că a căpătat-o de la un călător care avea nevoie de parale, cine nu are nevoie de parale…

Soarele trecuse de acoperișul chioșcului și le încălzea acum spatele și cefele. Mâncarea și băutura îi moleșiseră oasele englezului, pufăia alene din ciubuc, ochii i se făceau tot mai mici și dădeau să i se închidă, îl mai ține treaz bâzâitul unor muște, pe care tot încerca să le alunge cu mâna, dar nici ele parcă nu mai erau așa sâcâitoare. Spuse că s-ar lungi puțin și pârcălabul răspunse că n-are decât să poftească în casă, să se lungească pe orice laviță vrea sau în camera de oaspeți, în care șade de obicei, pune slugile s-o pregătească, doar că mai durează. E bună orice laviță, doar să stea puțin întins.

Traversă curtea parcă plutind, somnul îi dădea târcoale, îi era cald, o slugă îi deschise ușa și-i spuse ia de hodinește aici, boierule. Păși în odaia umbroasă, parcă se aștepta să fie ceva mai multă răcoare în casă, dar nu era. O matahală zăcea într-un ungher, i se păru cunoscută forma, căută un opaiț, îl aprinse și se apropie: pâlpâierea luminiței mângâia un teasc de tipărit, și-i veni să arunce opaițul în sus de bucurie.”

Rămâne să descoperiţi ce este cu bucuria aceasta, dar mai ales să redescoperiţi bucuria unui anumit tip de lectură, unde proza nu este numai meditaţie şi dialog, ci are şi acţiune, nu de dragul acţiunii seci, ci de dragul Scrierii (chiar şi în stele, dacă la început a fost Cuvântul, sic!), fiindcă scriitorului i-a plăcut pur şi simplu să scrie, izvodind din toate punctele de vedere (şi ale dicţionarului: izvodi [At: URECHE, ap. LET. I, 117/2 / S și: isv~ / Pzi: ~desc / E: vsl изводити] 1-2 vtr (Îvp) A (se) inventa. 3-4 vtr (Îvp) A (se) descoperi. 5-6 vtr (Îvp) A (se) născoci. 7-8 vtr (Înv) A (se) compune. 9-10 vtr (Înv) A (se) scrie. 11-12 vtr (Înv; spc) A (se) compila. 13-14 vtr (Înv) A (se) traduce. 15-16 vtr (Înv) A (se) copia (un model, o cusătură, o carte etc.). 17 vt (Înv; Buc) A imita. 18 vr (Reg) A se contura. 19 vr (Reg) A se înființa. 20 vi (Reg; d. zarzavaturi) A răsări.)!!!

Cezar Amariei a şi inventat, dar a şi cercetat: găselniţa de a plasa o minimă bibliografie chiar în textul propriu-zis nu deranjează, aşa cum nu ar trebui să nu deranjeze nici auto-referenţialitatea auto-critică cu care un personaj se răfuieşte cu studenţia scriitorului. În capitolul bibliografic numit „Mailul”, poate nu întâmplător capitolul 13! Sic!

Personajele sunt creionate atât cât trebuie, ţinând cont că nu este vorba de un bildungsroman, unele fiind antologice: precum papistaşul Hrihor Polucat, cel care se înduioşează la ultimele pagini şi îi face o declaraţie de prietenie monumentală englezului („-Tare mai eşti prost!”), acceptat ca un copil al Domnului şi el pe acolo rătăcit, care trebuie şi el iubit, oricât ar fi de prost, adică de rătăcit prin lumea moldovenilor ca un Gulliver (are ceva Cezar Amariei şi de Swift în scriitura sa!); pârcălabul Andrunache de la Galaţi, organizatorul unui chiolhan demn de o mare crăpelniţă, starostele Tecuciului, Dimitrachi Râşcanu, cu care „neamţul” din Angliterra „trage opiu”, nu înainte de a-l fi pedepsit cu porunca de fi bătut zdravăn, când căzuse bănuiala că englezul ar folosi bani falşi, Pavăl, un fel de membru de comando care pleacă singur să captureze o „limbă” din rândul căpeteniilor tătare din Bugeac, Neculai chelarul boierilor Nicoreşti, cu familia sa numeroasă, printre care şi Neaga, de care se îndrăgosteşte John, nunţiul papal Vituş, tot felul de negustori, greci, evrei, ba şi-un rus, tâlhari, „beizadele”, precum Chiriac, băiatul Măricuţei, nepoata vistiernicului Ioan, de pe moşiile Bălăbăneştilor, un fel de Dănilă Prepeleac avant la lettre din rândul protipendadei, o jupâneasă Anghelina, un părinte de-al ortodocşilor sau chiar mai mulţi, târgoveţi, ţărani, marinari, ţigani, tătari, turci, pitpalaci îngheţaţi, ba chiar şi o pisică demnă de pisicile din Alice în Ţara minunilor, o mâţă cu mai multe vieţi, dintre care una adusă până în zilele noastre, prin procedeul tehnic folosit şi de Vodolazkin în „Laur”, salt în timp, Tsukahara literară, două dintre ultimele capitole fiind plasate în contemporaneitatea fierbinte, dezlegându-se, dacă era cazul, misterul cufărului pierdut de englez chiar la primii paşi pe pământul eternei Românii, pe atunci fiind doar clisa Moldovei de la Dunăre…

Bref, ţinând cont că aproape toată „cartea”, adică poveştile din ea, sunt în plină primăvară, poate căderea cufărului în Dunăre are loc chiar în Idele lui Marte, scriitorul chiar menţionează la final că textul este scris în „2018. Primăvara. Toată.” (astronomică sau nu), chiar dacă se începe oarecum nefericit pentru personaj, Cezar este sub auspicii favorabile…

Iar „zilele lungi”, iar nu mărunte, care sunt anunţate pe ultima pagină, promit o continuare a „aventurilor” într-o lume „tare sălbatică”, unde năravurile au rămas cam aceleaşi, diferenţele dintre secolele XVII şi XXI ţinând mai mult de tehnică decât de suflet şi de fire…

„Ochii de acum” ai lui Cezar Amariei pot fi cei ai stelei căzătoare „de atunci”, care apare la un moment dat, declanşând o acţiune tragi-comică de alungare a ciumei anunţate şi a duhurilor rele, cele care „băgau” zâzanie şi atunci, ducând la izgonirea evreilor din Galaţi, aceştia ascunzându-se, parte, în lacul Brateş, casele lor pierind în flăcări…

Nu întâmplător, pe coperta a IV-a scrie, printre altele:

„Refugiindu-se din realitatea cotidiană în istorie şi în fantastic, Cezar Amariei clădeşte o punte spre prezent şi aduce în discuţie probleme rămase nesoluţionate de mai bine de 300 de ani.”

Că o face peste Dunăre, ca pe un fel de pod mereu promis la Galaţi, sau că provoacă saltul în timp prin aruncarea în apele literare a două fire din cupru, lungi de 30 de metri, având la capete electrozi şi greutăţi, contează mai puţin… Cartea sa este un morun de o tonă, hai, jumătate de tonă, bine, un sfert, de găsit în scriere în toată splendoarea sa, iar nu peştişori mărunţi ameţiţi de arcul electric… Aluzia este aici la o scenă din carte, din capitolele care aduc în viaţa literară personaje reale din viaţa Galaţiului, iar nu la braconaj literar, evident!

„Zilele noastre mărunte” sunt un cântec de… „Deşteptare”, dacă ne raportăm şi la cel mai lung sau consistent capitol din carte, intitulat iniţial (poate mai inspirat, ţinând cont de toate jocurile de cuvinte şi de… trăire de mai apoi) „Vinum opii”, poate nu numai pentru un anume colţ literar al ţării, dar poate cititorul este doar unul dintre „tare” proştii şarmanţi de descoperit printre cuvinte!

Ave Caesar!

Cu un debut dezinvolt, curajos…

Zilele noastre mărunte de Cezar Amariei