Patru noi titluri ne-au pregătit cei de la Humanitas și Humanitas Fiction, cărți ce ating subiecte dificile, imposibil de abordat cu zâmbetul pe buze. Cu atât mai mult merită citite aceste cărți, poate că citindu-le vom reuși să apreciem (și) mai mult frumusețea omului și a vieții.
Ioana Nicolaie revine cu un roman, Pelinul negru, un volum prin intermediul căruia readuce în atenția noastră problema urmărilor Cernobîlului, dar pe lângă aceasta mai aduce în prim-plan și educația unui copil care suferă de dislexie și care e diagnosticat greșit. Scriitură frumoasă, rândurile se aranjează frumos într-o compoziție epică care captivează, în ciuda subiectului greu de pătruns din punct de vedere afectiv.
„-Aici e patul tău! zice doamna Mariana. Trebuie să trimit după așternuturi. Cum ziceai că te cheamă?
– Bulța Agustina! răspund ca un copil de clasa a doua.
Și patul parcă s-a învârtit pe un singur picior, vesel nevoie mare că n-o să mai fie doar o saltea care nu folosește la nimic. S-a învelit pe dată cu un cearșaf lila și cu o plapumă plină de Albe ca Zăpada. Iar fereastra lângă care se afla s-a îndreptat cu mândrie, că pe-acolo n-o să intre curentul, nici iarna. Și oricum, chiar dacă ar fi intrat, caloriferele ar fi dat cu gerul de pământ.
– Aici e cald, o să vezi… a zis din nou pedagoga. Uite, ți-au venit și schimburile. Dulăpiorul tău e ăsta, de pe partea cu geamul. Să nu cumva să greșești și să iei lucruri de la altele. Ai înțeles, fetițo?
Da, cum să nu pricep, că dacă am intra în sfârșit în clasa a doua sunt și eu tutuană! Și-mi place treningul roz, pantalonii doar un pic scurți…; numai că aici nimeni n-are cum să știe că-n fosta clasă eram mare cât un cal. Și ce bine că n-aveam păduchi, ca alții. Că bieții copii când se întorc din vacanțe, trebuie deparazitați ca animalele. Vin cu pureci, cu lindeni și-apoi cu tot felul de soluții, că altfel se întind ca pălălaia. Aproape toți ajung aici ca vai de ei, de-asta trebuia să înghesui și eu hainele într-un sac. Și doamna Mariana le va duce apoi la spălătorie unde, dacă sunt din bumbac, vor fi fierte. Cât despre claia asta de păr…”
„Și hapucul era mingea, trebuia rotunjit cât mai bine, cusut strâns, să nu se rupă de la vreo lovitură. Maria a împuns pânza cu acul, iar ața neagră a schimbat cârpele în jucărie. O să mă străduiesc să dau cu bățul ca un jucător clasa întâi și-apoi o să fug cât mă țin picioarele până potrivesc hapucul în gaură. Căci țig nu jucăm decât în cele două zile de Paște, când soarele se face ca o coajă deasupra livezii. Așa e obiceiul. Și ne-am strâns cât mai mulți, și-am mâncat ouăle, și ne-am spălat în ligheanul în care am pus bănuți și-un ou vopsit. Care să ne fericească și să ne țină de urât, să ne aducă noroc și să alunge răutățile de tot felul. Adică să-l fugărească pe lup mai întâi, deși de când m-am întors nu l-am auzit urlând în preajmă. Și-apoi, după ce plec la școala mea atât de frumoasă, să o strivească neapărat și pe huidumă.”
Gaidz Minassian – Visul spulberat al armenilor. 1915 este cea de-a doua carte propusă de Editura Humanitas. De data aceasta este un volum din colecția „Istorie”, deci vorbim despre o muncă de cercetare pe marginea unui subiect dureros și astăzi pentru un popor atât de special, cum este cel al armenilor.
Iată ce scrie autorul pe coperta a doua: „Armenii au fost masacrați după niște metode barbare care țin de secolul al XIX-lea, în numele unui program de modernizare a societăților destinat să introducă Europa și Turcia în secolul XX. Poate că a venit timpul pentru comunitatea internațională să le aducă un omagiu și să facă dreptate la începutul acestui secol XXI, pentru ca toți acești «sacrificați» ai patriei (Yerkir) să poată dormi în pace și devotamentul lor să fie în sfârșit recunoscut de Istorie sau să capete un sens în dezvoltarea umanității. Atâta timp cât lumea, și în primul rând Turcia, nu recunoaște genocidul din 1915 – această crimă care leagă o ramură a omenirii de pământul său –, Yerkirul nu-și va relua Istoria. Până atunci, armenii trebuie să se străduiască să iasă din imaginar și să facă din Yerkir nu un loc memorial intangibil, ci un spațiu real. Astfel, în loc să se blocheze într-o postură de victimă care nu se mai justifică – fiindcă e sterilă și fără efect –, această revenire la real îi invită pe armeni să înscrie sacrificiul acestor generații de combatanți și de intelectuali pe lista universală a popoarelor care luptă pentru Libertate.“
«Afacerea Arpiar Arpiarian
Această afacere, care izbucnește în 1891, a otrăvit relațiile între dașnaki și hănceaki până în 1902. Stabilit la Constantinopol, Arpiarian, care este un fost student mechitarist la Veneția și specialist în literaturile franceză și italiană, este un scriitor promițător. În capitală, el conduce două ziare, Arevelk (Orientul), apoi Hairenik, și colaborează la Mșak, la Tbilisi. Membru în Hănceakian, se ferește să-și arate apartenența partizană colaboratorilor săi, în acel regim otoman polițienesc și paranoic. La câteva luni după manifestația de la Kumkapi, pe 9 decembrie 1890, el și alți activiști sun arestați pentru conspirație. Apoi, majoritatea dintre ei sunt eliberați în 6 ianuarie 1891 din lipsă de probe. La șase zile după eliberarea sa, Arpiarian publică în Arevelk, un articol intitulat „Recunoștință și gratitudine față de sultan”. Reflex naiv de supunere sau gest greșit? Nu se știe, dar inițiativa este mai mult decât surprinzătoare pentru un revoluționar; și le este de-ajuns celor mai mulți dintre conducătorii dașnaki ca să exploateze cazul Arpiarian în negocierile de unire cu cei din Hănceakian, acuzându-l că este spion în solda sultanului. Cum să poți ieși așa de repede din închisorile otomane și, abia eliberat, să publici un articol de mulțumire la adresa padișahului? Cum de camarazaii săi, Murad, Djangulian (1856 – 1915) și alții, au putut fi condamnați la pedepse cu închisoarea, iar justiția să nu găsească nici o acuză contra lui? Întrebări la care Minas Șeraz, Artin Pașa Dadian (1826 – 1901), un diplomat otoman, și alte personalități independente răspund respingând acuzația de trădare. Vramian, colaboratorul său la Hairenik, îl părăsește și se întâlnește cu Yusufian, șef al comitetului dașnak la Constantinopol. Dar Christapor este cel care se va arăta cel mai decis împotriva tânărului scriitor.»
Miercuri, 29 martie, se lansează la Librăria Humanitas de la Cișmigiu Fata cu fragi de Lisa Strømme, editată de Humanitas Fiction.
Lisa Strømme dă viață tumultoasei povești de dragoste care a inspirat unul dintre cele mai faimoase tablouri din toate timpurile — Strigătul lui Edvard Munch —, într-un roman plin de viață și culoare despre inocență, creativitate și dorință.
În vara anul 1893, mica așezare de coasta Asgårdstrand își așteaptă oaspeții din capitala Kristiania — vechea denumire a orașului Oslo —, printre care se număra artiști plastici, oameni de teatru și muzicieni veniți în căutarea liniștii și a unei atmosfere propice creației. Pacea micuței comunități e tulburată de acest exod anual, cu precădere în momentul în care își face apariția tânărul pictor Edvard Munch, personaj controversat și înțeles cu adevărat de puțini dintre contemporanii săi.
„Afară era dimineața păsărilor, mai ales a pescărușilor, care pluteau deasupra apei scoțând strigăte ascuțite. Se învârteau pe cerul golfului, cercetând plaja în căutare de fărâme de hrană. Ciocuri încovoiate și ochi negri zburau încolo și încoace peste capul meu, în timp ce alergam spre plajă ca să culeg pietricele și scoici printre stâncile care sfidau valurile.
Mirosul înțepător al mării mi-a umplut nările și gâtul, când am pornit-o de-a lungul coastei, îndreptându-mă spre pădure. La ora aceea nu se vedea aproape nici o mișcare. Doar câțiva pescari ieșind în larg și un bărbat care încărca momeală sub ochii atenți ai pescărușilor. Am trecut pe lângă ei fără să scot o vorbă, sărind din piatră-n piatră fără a șovăi. Am zărit o pietricică roșcată cu puncte albe, ceva neobișnuit, și m-am aplecat s-o culeg. Era aspră și grea, ascunsă printre pietricelele cenușii și pietrele mai mari, albe. Am pus-o în buzunar și am mers mai departe.
Plaja se îngusta pe măsură ce mă apropiam de pădurea Fjugstad. În stânga mea, copacii și tufișurile se îndeseau într-atât, încât eram nevoită să merg prin apă. Călcam prin valurile reci, care parcă veneau în întâmpinarea mea. Plaja devenise mai nisipoasă, smocuri alunecoase cafenii de ierburi de mare mi se lipeau de tălpi și îmi intrau între degete. Din nisip ieșeau mănunchiuri groase de iarbă. În scurtă vreme am ajuns la cărarea care pătrundea în pădure.”
Jeanette Winterson cu Scris pe trup, în traducerea de excepție a lui Vali Florescu, este noul volum care vine să completeze seria dedicată acestei autoare contemporane apărută tot la Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei. Cartea aproape că nu mai are nevoie de recomandare, celebritatea ei întrecând-o de multe pe cea a autoarei însăși. Nu pot decât să vă îndemn să o citiți și să o recitiți.
„PIELEA ESTE ALCĂTUITĂ DIN DOUĂ PĂRȚI PRINCIPALE: DERMA ȘI EPIDERMA.
Ce straniu e gândul că bucata din tine pe care o cunosc cel mai bine este deja moartă. Celulele de la suprafața pielii tale sunt subțiri și plate, fără vase de sânge sau terminații nervoase. Celule moarte, mai groase în palmele tale și pe tălpile picioarelor tale. Corpul tău sepulcral, oferit mie la timpul trecut, îți protejează miezul delicat de intruziunea lumii exterioare. Eu, mângâindu-te cu obsesia necrofilă, iubind cochilia întinsă în față-mi, sunt o asemenea intruziune.
Moartea din tine e roasă încet de moartea din mine. Celulele tale se desprind și cad, hrană pentru acarieni și ploșnițe. Deșeurile tale țin în viață colonii de vietăți ce se hrănesc cu piele și păr pe care nu le mai vrea nimeni. Tu nu simți nimic. Cum ai putea? Toate senzațiile tale vin de la o adâncime mult mai mare, din locurile vii unde derma se înnoiește, făcându-și alt strat, ca niște solzi de tatu. Ești un cavaler în armură strălucitoare.”
Sursa foto: Librăria Humanitas de la Cișmigiu
