Rosé sau despre savoare degustării din fructele plăcerii

Marius Constantinescu, care pentru mine este Marius-și-atât, mi-a scris pe prima pagină că este absolut sigur că voi fi unul dintre cititorii ideali ai acestei cărți. Dincolo de faptul că ne leagă (deja) multe evenimente la care am participat împreună (din ipostaze diferite, de cele mai multe ori, el ca om de televiziune, eu în public), mă leagă de Marius și altceva: și el și eu știm să recunoaștem valoarea lucrului bine făcut. Și să-i dăm aprecierea cuvenită. Așa și cu Rosé: știa el de ce o să mă număr printre acei cititori ideali ai acestui nou volum semnat de M.C. Rosé este, în primul rând, o carte bine construită. Citisem anterior apariției sale multe dintre fragmente, dar asta nu m-a făcut ca, recitindu-le aici și într-un singur loc, să nu dau o nouă valoare. Ba, din contra, am scos de multe ori exclamații apreciative la adresa autorului, tocmai pentru că m-a mai provocat să descoper ceva nou. Și aceste descoperiri nu țin neapărat de personalitatea lui Marius, ci de felul cum se leagă ideile frumos, astfel încât te trezești că ești în căutarea nu știu cărui album de artă sau că vrei să afli mult mai multe despre nu știu ce curiozitate.

«Oricine intră la noi în casă are dreptul să spună „cam încărcat”. Și, admit, nu e încărcat (doar) de la lăzile cu jucării, ci și de la o sumedenie de obiecte la care nu mă îndur să nu mai țin, după un model la care nu mă îndur să fac rabat: cel al reședinței britanice burgheze – cam multe accesorii, surse de lumini, stiluri. Deasupra ușii e o mică Veneție. În colul opus al camerei, propria noastră versiune a unui cabinet de curiozități. Un perete trimite cu gândul la Ispahan. Câteva lămp sunt blue toile (le ador, à propos). Flecuștețe adunate de pe unde ne-au purtat pașii. Rame cu clișee de fericire păstrate în ele. Cărți care urzesc o tapiserie cubistă, realizată din cotoare și margini. Perne cu desene orientale. E o babilonie această încăpere, izvorâtă din gustul a doi oameni (dar mai mult din al meu), un bric-à-brac cu oarecare sens și stil, dr, oricum ai lua-o, un zigzag pentru ochi.»

Marius Constantinescu stăpânește foarte bine tehnica interviului, exersată în ani de muncă în radio, dar mai ales în televiziune, îi sunt cunoscute și recunoscute pasiunile muzicale și livrești – da, e printre puținii care-și permite să nu le țină ascunse de ochii lumii – și de aceea în aceste pagini veți regăsi de multe ori tensiunea din spatele unui interviu dus cu bine la capăt. Oricât de scurte ar fi unele texte, ele sunt scrise sub imperiul clipei, resimți pasiunea, ba chiar patima autorului, dar combinate măiestrit cu o cultură generală solidă care-i dă voie să-și argumenteze solid opțiunile/opiniile. Veți regăsi un Marius cu mult mai categoric decât își permite să fie „pe sticlă”, după cum, adeseori, veți întâlni un Marius cu mult mai tandru decât v-ați fi așteptat.

«Am mai spus-o. Multă vreme nu m-am văzut, nu m-am imaginat în rama unui bărbat cu familie. Mă refer la mixul de soție, copii și rude adiacente. Singur la părinți și nesi(n)gur în gânduri, conștient de un fel de a fi hachițos, cu apucături de călător, de nestatornic, de inconstant, de vagabond spiritual, am amânat o bună bucată de vreme să îmi proiectez o atare ipostază. Vorba unei prietene bune: Viața e prea scurtă pentru a face planuri. Ei bine, în această felie a existenței mele, până la douăzeci și ceva de ani, nu au existat nici planuri, nici prognoze, nici predicții. Destul de obsedat de control în cam tot ce ținea de viața mea, am lăsat hazardul să orchestreze ce voia el în plan sentimental.

Ioana nu mi s-a întâmplat. Colegi, mai înti, cred că suntem de acord amândoi că, în saga noastră comună (indiferent de cine o istorisește), nu ne-am apărut unul altuia ca un soare orbitor, dincolo de care nu mai putem înainta. O fi romantic, o fi năvalnic, o fi livresc să intri în coliziune astrală cu sufletul pereche și să ai epifania lui răvășitoare, dar povestea noastră nu a început așa. Nici măcar nu îmi pare rău, pentru că soarele de tropice apune repede, fără prea multe nuanțe… Aș spune că înfiriparea noastră s-a învăpăiat treptat, fapt care a făcut-o mult mai frumoasă. Ne-am dat timp. Precum acele romane pe care le visăm în serile lungide iarnă, pe care le dorim nesfârșite, am înaintat înspre un „noi” după tipic livresc: cu viteză maximă, cu stagnări, cu ruperi de ritm. O constant, însă, a existat: nu m-am îndoit niciodată cât bine, câtă lumin, câtă iubire sălășluiesc într-un suflet care nu se deschide tocmai ușor. În fața mea a făcut-o și este un dar la a cărui valoare nu ridic uneori.»

Rosé e o lecție de viață, în primul rând. Chiar puteți să o luați ca atare: căci ce altceva sunt micile texte, dacă nu dovezi de curaj? A avea o opinie personală fundamentată și corect expusă a ajuns să fie un act de curaj în societatea românească actuală. Din păcate! În al doilea rând, Rosé este o dovadă a maturizării autorului. Eu o iau ca pe un semn: Marius până acum a crescut, iar de acum înainte va fi și mai creativ, mai bun în ceea ce-și va gândi din punct de vedere profesional. Pentru că ce-a asimilat până în acest punct îi dă voie să se desfășoare și să-și pună în valoare atuurile și cunoștințele. Degustați micile texte din Rosé și veți regăsi la capătul drumului un alt Marius Constantinescu decât cel pe care-l știți de la TV sau din viața publică de la noi. Și vă asigur că veți dori să-l întâlniți și să schimbați impresii vizavi de o ultimă apariție editorială sau de un concert de muzică clasică. Și, cine știe, poate că nu e chiar imposibilă întâlnirea cu el!

De obicei închei aici o cronică de carte, dar de data aceasta aleg să o termin adresându-mă direct autorului: tot ce sper, dragă Marius, e ca, într-adevăr, să mă număr printre acei cititori ideali ai cărții! Tot ce știu e că mi-a plăcut și că mai vreau să te mai citesc! Așa că… ridic paharul cu rosé și-l așez în bătaia soarelui pentru a încerca să ghicesc ce ți se arată în viitor; pare că am avut dreptate: ceea ce urmează să facă parte din viața ta va fi cu mult peste ceea ce face parte din trecutul tău.

„Rosé” de Marius Constantinescu