Când nu ți-e dată familia…

Să începi un exercițiu de … extincție a propriilor amintiri, fie și de dragul unui vechi și bun prieten, trecut în lumea umbrelor astăzi, e mai mult decât un act de curaj. E un exercițiu de purificare. Și, tocmai din această perspectivă, necesar. Trilogia Parisul personal apărută la Editura Nemira, despre ea este vorba aici, autorul acesteia este George Banu, iar prietenul „vinovat” pentru acest mai-mult-decât-un-exercițiu este Valentin Nicolau.

Parisul personal. Autobiografie urbană, primul volum al trilogiei, a apărut în 2013, iar eu am scris despre el (e drept, în altă parte decât pe Bookhub) în 2016. Și, iată, în 2018 închei cu cel de-al treilea volum, Parisul personal. Familia din Rivoli 18. Între cele două, deloc întâmplător, Parisul personal. Casa cu daruri, volum care face legătura firească între locuri și oamenii locului. Poate că nu întâmplător n-am scris despre ce-al doilea volum; a primi daruri și a le păstra la locul cuvenit, în locuri special destinate, dar mai ales în memoria afectivă, este un privilegiu astăzi, când ne tăiem rădăcinile și ne suprimăm șansa de a avea un trecut. Aproape că refuzăm să acceptăm faptul că a avea memorie e mai mult decât necesar pentru a ne (re)construi pe interior, pentru a ne mobila frumos și cu mult frumos sufletul.

Credit foto: Lucian Muntean

Printre darurile din cel de-al doilea volum erau și multe tablouri. Și iată că în cel de-al treilea volum George Banu revine la ele, numai că este vorba despre ceva mai mult decât tablouri/colecția personală de tablouri. E uluitor felul cum construiește el un întreg univers, deloc paralel cu cel cotidian, practic un univers mic într-unul mai mare (dar o să vă întrebați permanent care dintre cele două este cel mic și care cel mare). Iar acest univers poartă un neașteptat de frumos nume: familie.

„Tot ce e sacru în intimitatea mea invită la concentrare, nu însă la comunicare, mă reconfortează, dar nu dialoghează. Personajele vorbesc, sfinții nu!” (pag. 58)

Pentru un expat cum este George Banu familia devine motorul supraviețuirii pe alte meleaguri decât cele natale. Dar lui nu i-a fost suficientă această familie, în care i-a fost hărăzit să se nască și de care nu s-a dezis nicio clipă; pentru că universul lui cotidian e intrinsec legat de lumea teatrului și de personajele acestuia, el a simțit nevoia să-și ridice o altă familie, să se înconjoare de cât mai mulți membri ai acestei noi familii și să le construiască povești specifice. Și, cum altfel, în orice familie sunt și copii, Mulți sau puțini, nici nu prea mai contează; dar e frumos să le admiri exuberanța, candoarea, directețea și încă câte altele. Și în colecția de tablouri, luate din anticariate pe care le frecventează aproape ritualic, George Banu are și portrete de copii. Nu m-a surprins nevoia lui de a-i include în familia lui din Rivoli 18, chiar deloc. M-a surprins plăcut modul cum face el joncțiunea între cele două planuri în care-și consumă existența: cel cotidian și cel profesional. Practic, pentru el lumea cotidiană face parte din cea a teatrului și nu invers. Pentru el a fost întâi universul teatral și abia apoi universul cotidian.

«Apoi, progresiv, din trecut s-au infiltrat copii ai partenerelor mele de apartament, de la început de secol XIX sau mai de mult. Ei au asigurat posteritatea familiei ani la rând. Nu cresc, rămân indefinit identici și niciunul nu-și poate pune întrebarea pe care, adult, Călinescu o formula: „Copii, de ce purtați numele meu?” Nu, ei par a satisface tardiv visele lui Chloé și aparțin eroinelor din tablouri care-mi învestesc casa: copii îngrijiți, dar definitiv imobili. Copii social integrați, nicidecum veseli sau imprevizibili. Îi regăsesc dispersați, ici și colo, și mă întreb dacă nu ei sunt la originea acestei revelații pe care de mult am avut-o, aceea a copilului mort în teatru. La Cehov și Ibsen, la Maeterlinck și Pirandello? Nu au prefigura ei copiii mei tăcuți, dispariția copiilor pe o scenă confruntată cu sfârșitul lor accidental, boli sau decese? Copiii mei au o valoarea emblematică lipsită, normal, de vitalitatea indispensabilă unei filiații. Copiii mei nu cresc, nici nu se nasc, dar nici nu dispar. Ei mi se par a fi dubluri ale lui Eyolf din piesa lui Ibsen și ale lui Grișa din Livada de vișini. La teatru, copiii mor și persistă doar amintirea lor, în timp ce pe ziduri ei rămân imuabili, parteneri definitivi.» (pag. 65)

Parisul personal. Familia din Rivoli 18 abundă în referințe culturale, e un parcus întreg între coperte, de care te bucuri. George Banu e mai mult decât generos, se dăruiește cu totul nouă, cititorilor lui și, în felul acestea, ajungem un fel de spectatori ai vieții sale; viață adusă acum în fața noastră, așa cum este ea, cu bune și cu rele. Dar, înainte de toate, cu mult frumos. E atent la detaliile fiecărei povești, membrii familiei sale din Rivoli 8 au trăsături pe care noi, profanii, le tot căutăm la semenii noștri. Pe această cale a scoaterii la suprafață a celor mai intime gânduri ale sale, George Banu ne oferă soluția atunci când frustrarea ne ia în stăpânire: nu găsim ceea ce ne dorim cu atâta ardoare, cine ne împiedică să nu ne plăsmuim noi caracterele umane de care vrem să fim înconjurați.

«Teatrele venețiene le frecventez mai degrabă pentru gravurile de care dispun și pe care le observ din perspectiva erudiției mele dobândite când m-am consacrat câțiva ani scenelor plasate sub semnul bicolor care, emblematic, le definește: „Roșu și aur”. La Veneția s-au deschis primele teatre publice în secolul al XVIII-lea și doar acolo spectatorii se amestecau într-o sală totuși strict ierarhizată: gondolierii și soțiile picioare, la parter nobilii, ambasadorii, prelații în loje precis delimitate și elegant mobilate. Această lume o renînvii de fiecare dată când intru la Teatrul Goldoni sau la la Fenice, pe ea o regăsesc când îmi fac din Lavinia, soția superbă a unui prieten, partenera privilegiată. Am ales-o într-un magazin de gravuri, amintindu-mi secvența povestită de Stendhal, când întreaga asistență își îndrepta privirea spre o tânără splendidă, ce se afișa la teatru în ajunul intrării la mănăstire. Nu doar scena își are protagoniștii săi, ci și sala, mai cu seamă când era încă luminată și reunea comunitatea urbană în totalitatea ei.» (pag. 112)

Trilogia Parisul personal e o trilogie a splendorii umane. Nu exagerez cu nimic când afirm asta. Și o recomand tocmai pentru că deseori uităm că frumusețea din jurul nostru există doar dacă noi ne dorim să fie așa. Și cred că imersiunea în acest atât de personal Paris e menit să ne scoată în afara nebuniei de care ne lăsăm dominați zi după zi.

Parisul personal. Familia din Rivoli 18 de George Banu