Octavian Miclescu- Jazz_4, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014.
Unul dintre puţinii scriitori (încă) tineri care a încercat şi a reuşit să scrie şi poezie, şi proză, şi teatru (în anul 2013 chiar a primit un important premiu pentru dramaturgie), experimentalistul, neoavangardistul Octavian Miclescu (născut la 18 octombrie 1978 în Galaţi), rezistând, după cum arătam şi altădată, lucid la ispitele post-modernismului, vine în întâmpinarea cititorului cu o nouă carte, de data aceasta deosebit de consistentă, nu numai calitativ, ci şi cantitativ, fiind practic o antologie care reuneşte patru grupaje, dintre care unul văzând deja lumina tiparului în anul 2009. Cele patru sunt: „Memorii de jazz”, „Pictohaiku”, „Decojitul Cerului, peisaje şi alte povestiri” şi „Cubul sferic”.
La volumul său de debut, „Cubul sferic. 20 de metamorfoze ale Omului aproximativ” (2009), volum de poezie (totuşi, cu o pendulare între proză şi lirică), observam o situare „între splendoare şi decadenţă”, asumarea unui înaintaş precum Tristan Tzara fiind mai mult decât evidentă.
Spiritul său ludic provoacă acum şi cu „un alt fel de proză scurtă”, cu inserţii lirice, în cel mai consistent grupaj („Decojitul…”), dar şi un omagiu indirect la 100 de ani de la naşterea lui Gellu Naum, pe care îi vom sărbători anul acesta, prin cele două grupaje introductive, unde sunt de găsit un „flacon de Femeie-albă”, o mustaţă aruncată peste Dunăre „ca şi cum ar fi un pod dar nu e”, „triste locomotive”, o defilare cu un tramvai, întrebări vag naive („Mamă, de ce nu-şi mai poartă trandafirii spinii?”), o privire în urmă („cu mâinile amândouă/ fără inerente labirinturi/ ca două posibile aventuri”) şi alte exerciţii, unele de suflet, neo-avangardist-suprarealiste.
Citadinul scriitor plonjează mai apoi într-un univers rural care mai degrabă te duce cu gândul la Marin Sorescu („La Lilieci”), câteva surprize urmând a se contura pe parcursul lecturii, cititorul putându-se gândi chiar şi la un Ştefan Bănulescu (menţionat într-un moto) ori la prozatori latino americani, neatinşi prea mult de viciul fantasticului…
Dar cele mai multe dintre textele ce vor urma a se deschide domniilor voastre sunt crochiuri din care s-ar putea dezvolta sau balade sau proze. Cu adevărat proze. De pildă, „Zemstiv, Nicolai Zemstiv”, textul, începe cam aşa:
„afară nu mai exista nici drum,/ nici cimitir/ nici acea casă – ce-l privea, acum, din copilărie,/ cu toate ferestrele -/ doar viscolul ce bântuia/ şi văzduhul ce fumega a ninsoare”.
Ceva mister, inteligenţă a ascunderii (trebuia aşa ceva la magia literaturii!) şi apoi ne trezim în plin război ( un text este intitulat „odă pentru Rada sau anul 1945”) şi… moarte.
Circul existenţei umane este surprins aşadar întru timpuri (probabil sunt prinse în chihlimbarul cuvintelor şi poveşti auzite de la alţi membri ai familiei ori cunoscuţi), plecând de la exhibiţionişti (aproape metafizici), mai mult sau mai puţin plecaţi cu mintea de acasă, întâlnind Fiinţa însăşi „cu golu’” (superstiţie, conform căreia nu este bine să întâlneşti oameni cu găleţile goale), de la lucrători pe ogoare (care ajung să se omoare „de urât şi de întristare”, beţi de soare, ca în cântecul lui Mircea Baniciu, şi nu numai), oameni care ajung să înveţe despre imposibile evadări, plecări (cu praştie sau fără, ca în poemul quasibaladă care dă şi titlul cărţii) până la câte unul cu harul ghicirii unor evenimente din viitor (Liţă), la ţigani care nu prea ştiau cu ce se mănâncă scrumbiile ori la fantomele unor tătari. Uneori se împrumută din absurdul pieselor sale de teatru (precum în „Vaca lui Tinca”, unde cititorul este provocat la atenţie maximă, încă din momentul în care animalul este vopsit în verde, ca semn al venirii Răului în familie), alteori o poezie pură dezvăluie/ decojeşte, arătând esenţe (ca în „Bărăgan, primăvara”):
„pământul (şi soarele) le supse feţele/ şi le-ncleştară gurile. Umbrele/ braţelor întinse se frângeau pe garduri;/ uneori ieşeau în plină uliţă./ primăvara, ajungeau tocmai în celălalt capăt/ (al satului)/ ba frânte, ba, aşa… întinse…./ ca nişte braţe goale cu umerii roşi./ Parcă pământul le-ar fi atârnat,/ acolo, pe umeri;/ dar mai mult le presa pe ceafă (cu/ toată forţa).”
Imediat, un alt text aduce aminte de … memorialul durerii, cu oamenii care au suferit când biserici au fost dărâmate şi cu biserici care au fost mutate când oameni au fost dărâmaţi: vezi „cu vreo 15 ani (în urmă)”! Uneori tragicul pare să ia masca câte unui Daniil Harms, dar zâmbetul rămâne crispat, dacă nu chiar se metamorfozează într-un rânjet, ca în „Puterea”.
Aşadar, Octavian Miclescu, cu plinu’, spre inimile voastre!
