„Dincolo de iarnă” de Isabel Allende

La Humanitas Fiction, în seria de autor Isabel Allende, a apărut un nou roman – „Dincolo de iarnă”, recomandat de Bookhub.ro și Gold Fm. Un roman așteptat cu siguranță de cititorii fideli ai scriitoarei chiliene, dar nu numai de ei. Mărturisesc că este prima mea întâlnire cu scrierile sale, oricât de surprinzător ar părea. Dacă știam că scrie atât de bine și că mă va fascina atât de mult, aș fi făcut mai devreme pasul către romanele sale. Însă nu e timpul pierdut.

„Dincolo de iarnă” împletește povești de viață și face incursiuni în istoria recentă a țărilor din America de Sud, punând pe tapet problema migrației și cauzele sale socio-politice, într-un mod cât se poate de captivant. Un banal accident de mașină îi adună laolaltă pe profesorul universitar Richard Bowmaster, pe chiriașa sa, Lucia Maraz și pe o tânără imigrantă din Guatemala, Evelyn, angajata unui tip cu afaceri dubioase. În portbagajul mașinii tamponate, pe care Evelyn o luase fără să ceară voie pentru a face niște cumpărături urgente, se află un cadavru, de care, cel mai probabil, șeful lui Evelyn nu este străin. Nu se poate întoarce acasă cu mașina lovită. Speriată, fata caută ajutor la cel care a provocat accidentul, nimeni altul decât Richard. Doar că traumele suferite de Evelyn de-a lungul vieții îngreunează comunicarea și acest aspect îl determină pe singuraticul Richard să ceară ajutorul năvalnicei sale chiriașe, Lucia, și ea provenită din țările sud-americane, mai precis din Chile.

RIchard poartă povara unui trecut dureros. Lucia, de asemenea. Trecuți amândoi de prima tinerețe, înaintează anevoios prin torenții prezentului, fără a fi cu adevărat fericiți, pentru că le lipsește ingredientul principal – iubirea. Însă niciodată nu este prea târziu pentru ea, oricât de apăsătoare ar fi moștenirea trecutului. Antrenați în aventura descotorosirii de un cadavru, cei trei își deapănă propriile povești și descoperă lumina care zăcea ascunsă în interiorul lor, în dosul umbrelor trecutului. Luciei și lui Richard, toată povestea le aduce un dar nesperat – șansa la (o ultimă?) iubire, mai matură, mai solidă decât avuseseră în tinerețile lor. Acesta ar fi, așadar, scheletul romanului, pe care se așază ușor carnea istoriilor la care ne face părtași Isabel Allende.

„Trupul îmbătrânea, dar în interior viețuia neatinsă adolescenta care fusese cândva. Totuși, nu reușea să și-o închipuie pe bătrâna care avea să fie. Iar dorința de a stoarce vieții tot ce se putea sporea pe măsură ce viitorul se scurta și o parte a acestei senzații era iluzia vagă, ce se izbea de zidul realității, de a avea un iubit.” (pag.16)

Intriga plină de suspans mi se pare doar un pretext pentru a coborî în catacombele Americii Latine, cu al său destin tumultos. De altfel, spiritul chilian în special, și cel latino-american, în general își fac puternic simțită prezența și îi urmăresc pe fiii acestor meleaguri oricât de departe s-ar afla. Acțiunea se desfășoară în Brooklyn, însă personajele sunt prinse prin fire nevăzute, dar viguroase, de locurile natale, iar în cazul lui Richard, de locurile care i-au marcat ireversibil viața. Nu mai rețin unde se născuse Richard, însă fusese căsătorit cu o braziliancă, dacă nu mă înșel, fermecat de firea ei pasională, plină de naturalețe.

„Verde, o lume verde, bâzâit de țânțari, țipete de papagali, susurul trestiilor legănate de vânt, aromă lipicioasă de fructe coapte, de fum de lemne și cafea prăjită, umezeală caldă pe piele continuată i în vis – așa își amintea Evelyn Ortega cătunul natal, Monja Blanca del Valle. Pereții zugrăviți în culori aprinse, războaiele de țesut, florile și păsările, culori peste culori, toată gama curcubeului și mai mult de-atât. Și pretutindeni și în orice clipă, bunica omniprezentă, mamita ei, Concepcion Montoya, cea mai bună, mai muncitoare și mai catolică dintre femei, după părerea părintelui Benito, care le știa pe toate pentru că era iezuit și basc (…) Guatemala era cea mai frumoasă țară din lume, grădina Raiului răsfățată de Domnul și stricată de oameni, iar satul său preferat era Monja Blanca del Valle, care-și luase numele de la floarea națională, cea mai albă și mai pură dintre orhidee.” (pag. 39)

Trebuie să recunosc că fragmentele mele preferate sunt cele îmbibate de vraja Americii Latine, chiar dacă întâmplările cuprinse în acestea sunt de cele mai multe ori nespus de crude sau de dureroase. Sau poate tocmai de aceea. Acel ceva irezistibil care mă atrage către acel spațiu se regăsește și în scriitura lui Isabel Allende. Totuși, stilul este diferit de cel al sud-americanilor mei preferați, Allende nu scrie nici ca Márquez, nici ca Rulfo, nici ca Bolaño. Stilul ei are ceva mai blând, iar picătura de realism magic, care nu lipsește, are în compoziție mai mult real decât magie. Dar, oricum ar fi, țesătura narativă te învăluie încet și sigur, pentru că Isabel Allende se pricepe să povestească și mai ales să-și captiveze cititorii. E drept că și materialul pe care îl are la îndemână este unul cât se poate de ofertant, predestinat parcă pentru a da naștere literaturii, însă fără acea sclipire interioară, pe care scriitoarea chiliană cu siguranță o posedă, nu ar putea lua forma aceasta.

„Au aflat că președintele murise în bombardamentul asupra palatului prezidențial, televiziunea a retransmis știrea până la sațietate, s-a zvonit despre cadavrele care pluteau pe râul Mapocho care scălda orașul, despre focurile în care ardeau cărțile interzise și despre miile de suspecți înghesuiți în camioane și duși în locuri de detenție improvizate, precum Stadionul Național pe care se jucau meciurile de fotbal.” (pag. 62)

Editura: Humanitas Fiction