A murit Stalin. Neplanificat!

În aceeaşi linie cu literatura Gulagului, de la Soljeniţîn, Zamiatin, Kundera, la Guzel Iahina, cu minunatul roman Zuleiha deschide ochii, Vasili Grossman face în Panta rhei o cronică a suferinţei celor prinşi de tăvălugul istoriei, idealiştii care au crezut că, descoperind civilizaţia, omenirea a ieşit definitiv din barbarie. Concepte-cheie ale scrierilor cu această temă sunt clasice şi le găsim şi de data aceasta, interesant folosite pentru a contura tranziţia de la stalinism la poststalinism în spaţiul sovietic: duşmanul de clasă, dosarul de cadre şi epurarea pe diverse criterii, propaganda, mecanismele cenzurii, deportarea, teoria şi practica reeducării, omul nou, binele cu forţa etc.

„E într-adevăr groaznic în libertate!”. Acesta este gândul care-i bântuie pe oamenii cu ani grei de închisoare „la politici”. În libertate, compromisurile deveniseră înacceptabile. În mod paradoxal, în temniţă, oamenii se simţeau neîngrădiţi, fiindcă îşi păstraseră demnitatea şi libertatea interioară. Adevărul este că, după o experienţă atât de traumatizantă şi, în multe cazuri, fără minima justificare legală sau morală, victimele regimului totalitar nu-şi mai găsesc locul – nu mai pot trăi nici închişi (oricum, supravieţuitorii Gulagului sunt, o parte, eliberaţi după moartea lui Stalin), nu mai pot trăi nici lângă semenii lor, pe care nu-i mai recunosc: s-au rinocerizat. Există o soluţie de compromis, absurdă, aceea de a rămâne în proximitatea locului care, prin suferinţă, a scăpat pervertirii:

„Dar le-ar mai fi spus bătrânilor că nu există fericire mai mare decât aceea de a te târî, fie şi orb, fără picioare, pe pântec, oricum, numai să ajungi afară din lagăr şi să mori în libertate, măcar la zece metri de blestemata de sârmă ghimpată.”

Ivan este unul dintre cei eliberaţi, după moartea „neplanificată” a lui Stalin. În trenul care ajunge dimineaţă la Moscova, Ivan se amestecă printre călători de tot felul. El este „Papaşa”, cum îl numesc în bătaie de joc ceilalţi colegi de compartiment, oameni cărora noul regim le priise. Ivan este o prezenţă invizibilă, mai mult o absenţă. Ceilalţi sunt zgomotoşi, au opinii constructive despre viaţa din Uniunea Sovietică şi nu au pe nimeni în temniţă. Personajele sunt simbolice, reprezentative pentru realitatea socială a epocii, schiţate absurd-caricatural în manieră Bulgakov – un instructor la Sindicate şi un tânăr filfizon, purtător de servietă şi de responsabilităţi economice la Biroul de Stat al Planificării din RSFSR, vorbesc despre „filme, discuri, garnituri de mobilă, sanatoriile din Soci, agricultura socialistă”, fotbal şi chiar despre literatură – Eugenie Grandet, „tare cărticică, nimic de zis”! Li se alătură sporadic un şef de şantier care lucrase în Siberia, cu deţinuţii politici. Printre ei, Ivan este o umbră, oricum, umbra celui de odinioară. În studenţie, fusese închis, fiind identificat ca intelectual periculos, pentru că, la o şedinţă, susţinuse public dreptul elementar la libertate. De atunci, timp de trei decenii, Vania trecuse prin experienţa cumplită a Gulagului, închis fiind în diverse puşcării, cu grad mai mare sau mic de securitate. Nu e de mirare că Ivan se simte stingher într-o lume care s-a schimbat între timp şi în care nu mai ştie cum ar trebuie să se poarte. Hainele care nu i se potrivesc sunt, simbolic, semnul inadecvării la noua societate:

„Stătuse mai tot timpul cu palmele sprijinite de genunchi, încercând, parcă, să-şi ascundă peticele pantalonilor. Mânecile cămăşii de satin negru îi ajungeau undeva, între cot şi încheietura mâinii, iar nasturii albi de la guler şi de pe piept îi dădeau un aer copilăresc, de băieţel. Ceva amuzant şi înduioşător sălăşluia în această combinaţie dintre nasturii albi de îmbrăcăminte pentru copii, tâmplele cărunte şi privirile bătrâneşti ale ochilor lui obosiţi.”

În primele zile după eliberare, Ivan îşi întâlneşte rudele, foştii colegi de facultate, prietenii de odinioară. Mulţi dintre ei semnaseră mărturii împotriva lui, mulţi dintre ei îl au pe conştiinţă. Întâlnirea dintre victimă şi turnători este uluitoare: Ivan nu le cere explicaţii, nu vrea banii lor, nu le poartă ranchiună, nici măcar nu dă semne că ar şti ceva despre faptele lor de laşitate. E de ajuns să-i privească şi să le vadă frica din ochi, o frică epidermică, hrănită de duplicitate.

În studiul Strania istorie a comunismului românesc, Lucian Boia comentează o idee greu de acceptat, la început: foarte puţini s-au luptat cu sistemul comunist, cei mai mulţi s-au adaptat, mulţi i-au căutat avantajele şi s-au poziţionat, oportunist, în aşa fel încât să se bucure de binefacerile noului regim. Foarte puţini au fost disidenţii. Duplicitatea devenise, în perioada dictaturii comuniste, practică socială.

Duplicitarii încearcă ei înşişi să nu ajungă în lagăr, în acel Pavilion al canceroşilor, cu sintagma lui Soljeniţîn, de unde este greu să mai revii la rostul tău. Observă ce se întâmplă în jurul lor, cât de uşor se ajunge de pe culmile gloriei la groape de gunoi a istoriei şi se tem pentru viaţa lor. În romanul Adio, Europa!, I.D. Sîrbu creează, într-o manieră asemănătoare cu cea a lui Vasili Grossman, portretul unui asemenea individ, derutat de frică, dar şi de dorinţa de a găsi căi de ascensiune socială:

„Prin fire nu suntcombativ, totdeauna când iau cuvântul la şedinţele de analiză mă bâlbâi, abia dacă spun un sfert din câte aş putea să spun; la defilări, de pildă, niciodată nu mă înfig la steag sau emblemă, mă mulţumesc cu un portret oarecare, mai mic, pe acesta îl port conştiincios şi discret, fericit că mi-am făcut datoria…”

Iată, în versiunealui Grossman, portretul oportunistului politic:

„Da, Nu fuseseră vremuri uşoare. Nikolai Andreievici trebuise să ia cuvântul la mitingul de protest contra medicilor-asasini, să vorbească despre vigilenţă, despre diverşi gură-cască şi creduli.”

Cu inima strânsă, perfect conştient de nevinovăţia celor arestaţi şi de abuzul îngrozitor la care sunt supuşi chiar o parte dintre colegii lui, Nikolai Andreievici are totuşi o consolare: lui, munca îi mergea bine! Avansează în grad, devine cunoscut, dă interviuri. Din când în când, îşi face un examen de conştiinţă, la care nu iese prea bine, dar se linişteşte, gândindu-se că nu a avut opţiune. Şi, la urma urmei, n-a fost singurul.

Cele mai puternice pagini din romanul-document al lui Grossman mi se par acelea în care se vorbeşte despre soarta ţăranilor înstăriţi, pedepsiţi exemplar: sate întregi sunt decimate de foame. „Culacii”, termen peiorativ folosit în limbajul politic sovietic, echivalentului „chiaburi”, sunt consideraţi trântori şi trecuţi pe lista neagră a celor care trebuie lichidaţi, într-un fel sau altul. „Culacii” deveniseră duşmanii unui regim care, dacă nu avea opozanţi, îi inventa, ca să-şi justifice crimele şi să-şi legitimeze puterea. Iar pedeapsa precedă demonstrarea vinovăţiei. În mod paradoxal, duşmanul poporului ajunge poporul însuşi, e adevărat, nu fără sprijinul venit din interior, de la „cozile de topor” – delatorii de tot felul, colaboratorii de voie sau de nevoie, pescuitorii în ape tulburi.

Aberaţia recoltelor-record şi totala ignorare a suferinţei oamenilor simpli aduce, în satele istovite de muncă, foametea. Impresionantă este eşalonarea acestei nenorociri, în mai multe etape, pe care, traversându-le ca nişte martiri, ţăranii se simt pur şi simplu abandonaţi de Stalin, de statul sovietic şi de Dumnezeu. Nu primesc nici măcar un minim ajutor din partea oficialilor care pretindeau că, în plin regim stalinist, ţara cunoaşte o bunăstare fără precedent. În primul an, foametea a fost mai simplu de suportat. Supravieţuitoare a acestui masacru, o femeie povesteşte cum, mai întâi, oamenii au fost strămutaţi în locuri aride, unde nu creştea nimic, şi obligaţi să trăiască, ei şi copiii lor, în condiţii inimaginabile.

Cei care aveau mai mult se îndurau de cei care aveau mai puţin, numai că activiştii confiscau tot – „Unora le-au luat şi grâul pe care-l aveau în casă în câte o ulcea, în câte o covată. Unei femei i-au confiscat o pâine gata coaptă, au încărcat-o în căruţă şi au dus şi pâinea la raion.” Lupta pentru supravieţuire îi împinge pe oameni la cruzime – pisicile şi câinii dispar din sat, devenite sursă de hrană, deşi bietele animale erau la fel de uscate de foame. Nu erau bune nici de piftie:

„Şi ce nu mâncau oamenii pe atunci? Şoareci, şobolani, ciori, vrăbii, furnici, râme scoase din pământ, pisau oase să le facă făină, tăiau ca tăiţeii tălpile de la ghete şi piei vechi şi puturoase, fierbeau clei. Iar când a început să dea iarba, s-au apucat să sape rădăcinile, să fiarbă frunzele şi mugurii: toate verdeţurile le-au luat la rând – şi păpădia, şi brusturele, şi clopoţeii, şi răchiţica, şi talpa-ursului, şi urzica, şi iarba-grasă… Frunzele detei le uscau şi le tocau ca făina, dar tei erau puţini pe la noi. Lipiile din frunză detei erau verzi şi mai greţoase decât cele de ghindă.”

Cât i-au ţinut puterile, oamenii mergeau pe linia ferată, aşteptau să treacă acceleratul Kiev-Odessa, se aşezau în genunchi şi implorau călătorii să le dea ceva de mâncare. Apoi, s-a dat un ordin şi s-au tras perdelele trenului, iar pasagerilor nu li s-a mai permis să se apropie de ferestre. Şi nici oamenii n-au mai avut putere să meargă până la gară. Actele de canibalism devin frecvente. În tot acest timp, propaganda are grijă ca ziarele să publice ample documentare din aceste zone în care se înfăptuia reforma agrară. Activiştii noului regim fac un efort susţinut de anulare a evidenţei. În ziare, apar reportaje făcute în grădiniţe – copiii declară că au mâncat pe săturate „supă degăină cu piroşti şi chifteluţe deorez”. Oficialii neagă orice informaţie despre uciderea prin înfometare a mii de ţărani strămutaţi în acele sate numite cu cinism, de enkavedişi, „cimitirele unei şcoli necruţătoare”. Nu ceea ce se întâmplă în realitate contează, ci ceea ce se spune că se întâmplă. Minciuna repetată devine, până la urmă, adevăr – dar nu şi pentru cei care s-au aflat ei înşişi pe această falie monstruoasă a istoriei:

„E cu putinţă să le fi întors Stalin spatele oamenilor? Şi să fi recurs la o atât de groaznică ucidere? Că doar Stalin avea pâine, înseamnă că dinadins a omorât oamenii prin înfometare. Nici pe copii n-a vrut să-i ajute. Să fi fost Stalin mai rău decât Irod? Stau şi mă gândesc: să fi rechiziţionat până la ultimul bob de grâu pentru ca pe urmă să omoare oamenii prin foame? Nu-i posibil.”

În romanul „Imago”, al Ludmilei Uliţkaia, moartea lui Stalin este descrisă în pagini memorabile – evenimentul a produs alte morţi, mii, fiindcă oamenii s-au călcat în picioare să asiste la înmormântare. În Panta rhei, moartea lui Stalin îi derutează pe toţi cei care îl credeau nemuritor. Se făcuseră abuzuri inimaginabile şi cineva trebuia tras la răspundere. Repoziţionare – acesta devine imperativul momentului:

„Şi iată, pe neaşteptate, la 5 martie, a murit Stalin. Această moarte dăduse buzna în giganticul sistem al entuziasmului mecanizat, al stabilirii pe bază de ordin a mâniei populare şi a iubirii manifestate de popor. Stalin murise neplanificat, fără directive emanând de la organele de conducere. Stalin murise fără indicaţia personală a însuşi tovarăşului Stalin. Această libertate a morţii, acest capriciu al ei dinamitau, veneau în contradicţie cu însăşi esenţa sacră a statului. Şi deruta cuprinse inimile şi minţile oamenilor.”

Inginer chimist, reporter de front în Cel de-al Doilea Război Mondial, documentarist al Holocaustului, Vasili Grossman (1905-1964) a denunţat politica de represiune din spaţiul sovietic şi ororile Gulagului. Scrierile sale au fost interzise şi au fost redescoperite, de fapt, postum, la fel ca în cazul lui Bulgakov sau Pasternak. Vocea lui Grossman se aude, în acest roman, ca o mărturie necesară, făcută în numele victimelor regimului totalitar. Cineva trebuie să vorbească, pentru ca suferinţa imensă a oamenilor să nu fie trecută sub tăcere, să nu fie uitată şi, printr-o complicitate tacită, anulată. Să fii scriitor înseamnă, pentru Vasili Grossman, să nu accepţi rinocerizarea.

Panta rhei de Vasili Grossman