Yuval Noah Harari sau istoria ca un exercițiu de logică

Editura Polirom, ca orice editură respectabilă, se străduiește să obțină drepturile de autor pentru a putea publica cărți dintre cele mai recente, reușind astfel să satisfacă și pe cei mai mofturoși într-ale cititului (deși unii autori renascentiști, moderni sau chiar Platon și Aristotel sunt mai actuali ca niciodată, atât ca limbaj, cât și ca mod de abordare al unor subiecte!!). Mihai-Răzvan Ungureanu, coordonatorul Colecției Historia, ne propune un autor „la modă”, ale cărui cărți sunt bestselleruri pe toate continentele unde există cititori: Yuval Noah Harari. Dacă apelăm la diverse motoare de căutare pe internet, referințele cu privire la acest autor sunt impresionante, deși la data la care a publicat Sapiens: Scurtă istorie a omenirii, abia avea 34 de ani!!În 2015, completează demersul său logic cu Homo deus: scurtă istorie a viitorului, la vârsta de 39 de ani! Ca și în multe alte cazuri, vârsta este doar un pretext sau doar o scuză… Dar ceea ce contează cel mai mult este că cititorul român se poate bucura de traducerea celor două volume de referință ale autorului israelian, tipărite de Editura Polirom în 2017, respectiv 2018.

Dacă Sapiens: Scurtă istorie a omenirii îl bulversează pe cititorul român obișnuit prin modul atipic de abordare a subiectelor și prin capacitatea uluitoare de sinteză a autorului, acesta nici nu are timp să se dezmeticească prea bine, pentru că Yuval Harari lansează o nouă provocare: de data aceasta îl obligă pe cititor să accepte că:

„Toate predicțiile presărate în această carte nu sunt altceva decât o încercare de a dezbate dilemele din prezent și o invitație de a schimba viitorul.” (Homo deus…, p. 63)

Dar pentru a face asta ai nevoie de o bună documentare, o selecție foarte atentă a proceselor și evenimentelor relevante pentru o mare parte dintre noi, și, mai ales, de o logică de excepție, combinată cu un nivel redus de prejudecăți și stereotipii. Cititorul român educat în tiparele impuse de regimul comunist va accepta cu greu faptul că Sapiens… este o carte de istorie, pentru că datele istorice (așa cum le-a învățat el la școală) sunt puține, practic volumul nu are nimic în comun cu istoria evenimențială oficială pe care o regăsim în manualele de istorie. Însă pentru ca istoria să fie „tradusă” și acceptată ca parte definitorie a umanității, Harari face un exercițiu de logică excepțional. Unii cititori se vor simți lezați de ateismul asumat al autorului, dar, dacă suntem atenți la discursul său, vom înțelege că acesta nu critică absolut deloc opțiunile religioase ale cititorilor și nici nu propune o negare sau abandonare a acestora, așa cum nu trebuie să ne șocheze exemplele utilizate în premisele sale, prin care nu a dorit decât să evidențieze perspectivele multiple asupra unui singur eveniment, fapt istoric sau proces. Cu atât mai necesar este să reflectăm asupra efectele acțiunilor noastre asupra mediului social, geografic, cultural în care trăim.

Autorul ține să ne atragă atenția asupra unor constante care definesc, ca un fir roșu, evoluția omului, ca specie:

„Timp de mii de ani, istoria a fost presărată din plin cu transformări tehnologice, economice, sociale și politice. Cu toate acestea, un lucru a rămas constant: umanitatea însăși. Instrumentele și instituțiile noastre sunt foarte diferite de cele din vremurile biblice, însă structurile profunde ale minții omenești rămân aceleași. Iată de ce ne putem regăsi încă în paginile Bibliei, în scrierile lui Confucius sau în tragediile lui Sofocle și Euripide. Aceste opere clasice au fost create de oameni la fel ca noi, prin urmare simțim că vorbesc despre noi. În producțiile teatrale moderne, poate că Oedip, Hamlet și Othello poartă blugi și tricouri și au conturi de Facebook, dar conflictele lor emoționale sunt aceleași ca în piesa originală.” (Homo deus…, p. 46)

Periodizarea epocilor istorice pe care am învățat-o la școală, și pe care o regăsim în compendiile de istorie, nu ar fi fost posibilă, din perspectiva autorului, fără:

«Apariția unor noi moduri de a gândi și a comunica, în perioada cuprinsă între acum 70.000 și 30.000 de ani, (și care – n.n. ) constituie Revoluția Cognitivă. Ce anume a cauzat-o? Nu știm sigur. Teoria cea mai răspândită susține că niște mutații genetice întâmplătoare au modificat structura internă a creierului sapiens-ilor, permițându-le să gândească în moduri fără precedent și să comunice utilizând un tip de limbaj cu totul nou. Am putea să-i spunem mutația „Pomul Cunoașterii”.» (Sapiens…, p. 28)

Revoluția Cognitivă nu este altceva decât momentul de debut al preistoriei, așa cum o știm noi din manualele de istorie sau de biologie. Revoluția Agricolă, alt moment decisiv în evoluția omului pe Pământ, a avut loc în neolitic, iar până în epoca modernă, mai precis secolul al XVIII – lea, autorul consideră că nu au avut loc salturi calitative relevante pentru om, ca specie de sine stătătoare:

«În vreme ce Revoluția agricolă a dat naștere religiilor teiste, Revoluția Științifică a dat naștere religiilor umaniste, în care oamenii au luat locul zeilor. Pe când teiștii îl venerează pe theos („zeu” în limba greacă), umaniștii îi venerează pe oameni. Ideea care stă la baza religiilor umaniste precum liberalismul, comunismul și nazismul e aceea că Homo sapiens are o esență unică și sacră, care este sursa oricărui înțeles și a oricărei autorități în univers. Tot ce se petrece în cosmos este judecat ca fiind bun sau rău în funcție de impactul său asupra lui Homo sapiens.» (Homo deus…, p. 91 – 92)

Acceptând drept premisă faptul că Revoluția Cognitivă a generat separarea istoriei de bilogie, Harari vine cu a doua premisă în discursul său logic: Revoluția Cognitivă a generat narațiunile istorice, care iau locul (definitiv și iremediabil, ar spune unii) teoriilor biologice prin care se încearcă înțelegerea evoluției speciei numite Homo sapiens. În ambele volume, autorul israelian încearcă să ne demonstreze faptul că, oricât de importantă ar fi metoda științifică în sine pe care o utilizezi, oricâte exemple iei în calcul, oricâte experimente sau studii de laborator ai face, tot nu poți controla efectele generate de interacțiunea ideilor, imaginilor, fanteziilor, toate generate de Revoluția Cognitivă. Evident că la momentul respectiv niciun sapiens nu putea să prevadă efectul bulgărelui de zăpadă generat de conexiunile infinite pe care le poate face creierul uman, pornind de la aceleași date/informații. Tocmai de aceea istoria se rescrie iar și iar: percepția și înțelegerea unei decizii, oricât de minoră ni s-ar fi părut ea la momentul când a fost luată, pot fi schimbate radical câțiva ani, secole sau chiar milenii mai târziu, cu atât mai mult cu cât protagoniștii acestora nu mai există fizic de multă vreme. Harari ține să ne atragă atenția că:

„nu ar trebui să confundăm abilitatea cu motivația. Deși războiul cibernetic aduce noi modalități de distrugere, nu adaugă neapărat și noi stimulente pentru folosirea lor. De-a lungul ultimilor șaptezeci de ani, omenirea a încălcat nu numai Legea Junglei, ci și Legea lui Cehov. Este vestită afirmația lui Anton Cehov potrivit căreia o armă care apare în primul act al unei piese de teatru va fi folosită în mod inevitabil în cel de-al treilea. De-a lungul istoriei, dacă regii și împărații făceau rost de o armă nouă, mai devreme sau mai târziu erau tentați să o folosească. Însă după 1945 omenirea a învățat să reziste acestei tentații. Arma care a apărut în primul act al Războiului Rece nu a fost folosită niciodată. Până în clipa de față ne-am obișnuit să trăim într-o lume plină de bombe și rachete nelansate și am devenit experți în încălcarea Legii Junglei și a Legii lui Cehov. Dacă aceste legi ne vor mai ajunge vreodată din urmă, va fi doar vina noastră – nu soarta noastră ineluctabilă.” (Homo deus…, p. 22)

Mecanismul prin care omul a ajuns să încalce cele două legi este analizat în detaliu de către Harari în ambele volume, acesta perfecționându-se pe măsură ce națiunea a trecut de la stadiul teoretic la cel concret, deși este o comunitate imaginată (care nu are nicio corespondență în realitatea fizică înconjurătoare). Homo sapiens actual e definit concomitent de mai multe astfel de comunități imaginate, dar:

„Totuși, toate aceste bulversări sunt eclipsate de cea mai importantă revoluție socială de care a avut vreodată parte omenirea: prăbușirea familiei și a comunității locale și înlocuirea lor cu statul și cu piața.” (Sapiens…, p. 300)

Revoluția socială de care vorbește Harari a avut ca factor declanșator Revoluția Industrială, iar preluarea funcțiilor familiilor și a comunităților locale de către stat se desăvârșește odată cu triumful principiului drepturilor și libertăților, adică după primul război mondial în zona euroatlantică, iar în restul lumii după al doilea război mondial. Harari nu își propune să judece în termeni de bine și de rău aceste transformări, și de altfel nu acesta este scopul unui istoric. Cu atât mai lăudabil este raționamentul său logic, prin care încearcă să îl provoace pe cititor să-și pună întrebări, să caute răspunsuri și soluții și, de ce nu, să inoveze. Evident, istoricul, ca orice cercetător științific, are un cod de etică la care se raportează, teoriile pe care le enunță ar trebui să treacă mai înainte de toate examenul propriei conștiințe, abia pe urmă pe cel al societății din care face parte. Din această perspectivă nu trebuie să ne mire remarcile tăioase ale lui Harari cu privire la rolul decisiv jucat de Homo sapiens în extincția unor specii de animale sau în producerea dezastrelor ecologice sau cele cu privire la atitudinea de superioritate a omului față de restul ființelor vii, atitudine care nu se poate justifica în nici un fel.

Schimbarea de paradigmă generată de Revoluția Industrială a avut printre efecte surprinzător, și fundamentarea unor regimuri politice autoritare și totalitare pe principii neștiințifice:

„Toate tentativele moderne de a stabiliza ordinea socio-politică nu au avut altă opțiune decât să se bazeze pe una din următoarele două metode neștiințifice:

a. Să ia o teorie științifică și, în contrast cu practicile științifice obișnuite, să declare că ea reprezintă un adevăr definitiv și absolut. Aceasta a fost metoda utilizată de naziști (care pretindeau că politicile lor rasiale sunt corolarul unor fapte biologice) și de comuniști (care pretindeau că Marx și Lenin ghiciseră adevăruri economice absolute ce nu ar putea fi infirmate niciodată)

b. Să eludeze cu totul știința și să trăiască în concordanță cu un adevăr absolut non-științific. Aceasta fost strategia umanismului liberal, care e clădit pe o credință dogmatică în valoarea și drepturile unice ale ființelor omenești – o doctrină care are stânjenitor de puține lucruri în comun cu studiul științific al lui homo sapiens.” (Sapiens…, p. 216)

Înțelegând și acceptând acest raționament, cititorul nu mai este surprins de exemplul dat de Harari pentru a-și susține demersul logic:

„Dreptul la căutarea fericirii, prevăzut inițial ca o limitare sa puterii statului, s-a metamorfozat pe nesimțite în dreptul la fericire – ca și când ființele umane au un drept natural să fie fericite și orice le nemulțumește este o încălcare a drepturilor noastre fundamentale, așa că statul ar trebui să facă ceva în această privință.” (Homo deus…, p. 35)

Analizând cu atenție modul subtil de schimbare a accentului – de pe căutare/găsire pe fericirea (puteți înlocui termenul cu orice alt drept garantat de constituțiile moderne) propriu-zisă, cititorul poate înțelege de ce secolul XX este un secol plin de contradicții morale, plin de efecte negative ale exercitării acestor drepturi și libertăți. Schimbarea de accent va putea fi mai bine înțeleasă dacă adăugăm premisa decăderii familiei și a rolului său în societate și premisa supremației informației, care se disociază de demersul cognitiv specific uman, aducând în prim plan așa numita inteligență artificială. Harari se ferește să folosească termenul de evoluție atunci când vorbește despre transformările survenite în modul de gândire al lui Homo sapiens, ceea ce confirmă statutul său de om de știință. Se mulțumește să evidențieze schimbările de paradigmă ale cunoașterii, ca proces specific uman: dacă în Evul Mediu cunoașterea era rezultatul înmulțirii (ca relație matematică) dintre Scripturi și Logică, Revoluția Științifică a propus cunoașterea ca rezultat al înmulțirii dintre datele empirice și matematică, ca mai apoi, în secolul XX, cunoașterea să fie considerată rezultatul înmulțirii dintre experiențe și sensibilitate. (Cf. Homo deus…, p. 210 – 212) Triumful științelor sociale aduce modificări consistente și în ceea ce privește conceptul de fapt istoric, relația cauză – efect conform căreia a fost prezentată evoluția omului fiind reconsiderată și chiar anulată în anumite situații/circumstanțe. Libertatea informației, care (după cum consideră destul de mulți oameni de știință) riscă să nu mai poată fi controlată de mintea umană, nu ar trebui să ne sperie, ci mai degrabă ar trebui să o considerăm o provocare mai ales din punct de vedere etic.

Chiar dacă a doua parte a volumului Homo deus… poate părea ușor hazardată pentru unii, datorită asocierilor și predicțiilor pe care îndrăznește să le facă Yuval Noah Harari, acesta nu dorește decât să ne provoace la un examen de conștiință și să fim mult mai atenți la ceea ce se întâmplă în jurul nostru și mai ales în interiorul nostru.

Sapiens: Scurtă istorie a omenirii