M-am străduit preț de două ore să înțeleg ce-a urmărit Liliana Pană să construiască în noul spectacol de la Teatrul Mic care-i poartă semnătura; se joacă în Sala Studio, din Strada Gabroveni Nr. 57, un spațiu generos ca poziție geografică, dar și din punctul de vedere al adapatabilității la diferite formule scenice. Recunosc că n-am înțeles mare lucru din cele văzute, deși venisem pregătită să-i văd pe actorii Teatrului Mic etalându-și profesionalismul. I-am urmărit pe fiecare în parte în multe alte spectacole, numai că aseară aproape că nu i-am zărit.
Credit foto: Mihaela Tulea
Tragedia celor doi îndrăgostiți, Romeo și Julieta, a fost rescrisă scenic de sute de ori (sau poate că cifra depășește ordinul miilor) de la data scrierii piesei și până astăzi. Tentează ceea ce a scris Shakespeare tocmai pentru că, în esența ei, tragedia rămâne aceeași, indiferent de timp – când doi oameni se îndrăgostesc este bine să-i lași să-și vadă de iubirea lor și să nu te pui în calea fericirii celor doi, altfel lucrurile sfârșesc prost pentru toți cei implicați. Dacă Liliana Pană a vrut ca accentul să cadă pe relația dintre cei doi – felul cum devine ea posibilă și cum se dezvoltă -, ei bine, nu s-a văzut nimic din toate acestea pe scenă. Dacă s-a vrut ca accentul să cadă pe rivalitatea dintre cele două familii, se prea poate ca ceva-ceva din acest conflict să se ghicească la momentul schimburilor de replici dintre rivali sau în scenele de luptă corp-la-corp. Dar mă tem că spectactorii avizați, care vin la teatru de ceva timp n-or să înțeleagă mai nimic din intrările și ieșirile din scenă care par eterne foșgăieli, după cum nu or să înțeleagă mai nimic din mișcările derutante ale unora sau altora dintre personaje pe scenă. Spectactorilor mai tineri și mai apropiați de vârsta unora dintre actori s-ar putea să le placă costumele (unele dintre ele destul de reușite – cel al lui Mercutio și al lui Tybalt, de exemplu) și, nu în ultimul rând muzica, Ar fi putut să fie mult mai coerentă mișcarea scenică, pentru că muzica a fost foarte bună, sunetul flautului fiind menit să accentueze tragedia și intensitatea acesteia în momentele-cheie ale spectacolului. Dar pentru că n-a existat o continuitate ideatică la nivel de regie s-a râs în sală exact când nu trebuie și suficient cât să strice tot eșafodajul construcției lui W. Shakespeare.
Credit foto: Mihaela Tulea
E de apreciat să-l vezi pe Rareș Florin Stoica cum se străduiește să facă din părintele Lorenzo un personaj credibil și chiar îi reușește, pentru că aduce în scenă suficient de mult echilibru, încât să nu crezi că tot ceea ce vezi e dezastruos de-a dreptul. Andrei Seușan și Alexandru Voicu au și ei contribuții de apreciat, numai că am trăit tot timpul cu senzația că Voicu e într-o așteptare a provocării (deși lucrurile nu stau chiar așa la nivel de text), iar Seușan într-o continuă ezitare și fugă, ceea ce face ca întâlnirea directă dintre cei doi să devină aproape inutilă (au fost câteva momente când am avut senzația că văd în fața ochilor o cursă de șoareci care se tot iau la întrecere „cine se ascunde mai repede din calea pisicii”). Romeo și Julieta – Marian Olteanu și Alina Rotaru – se străduiesc să-și spună povestea, dar prea puțin credibil din punctul meu de vedere. Am văzut în multe momente multă teatralitate, în defavoarea firescului și naturaleții, iar cei doi chiar pot mult(e), în ciuda tinereții.
Credit foto: Mihaela Tulea
Una dintre cele mai reușite scene din tot spectacolul este cea a iubirii carnale dintre Romeo și Julieta: cearșaful alb tras de-a lungul scenei care devine când pat, când giulgiu, joacă și rolul de cortină care cade (sau nu?) peste tragedia celor doi; dar ceva tot n-am înțeles la scena respectivă – de ce Romeo iese de sub cearșaf cu pantalonii pe el (o să râdeți când o să citiți asta, îmi asum reacția!). E unul dintre puținele momente în care s-a văzut ceva-ceva din ceea ce se vrea a fi viziunea regizorală a Lilianei Pană. Și e păcat că nu s-a văzut mai mult, mare păcat.
Credit foto: Mihaela Tulea
Se prea poate ca așteptările mele să fi fost mari (mai ales că am venit după un FNT 2018 cu spectacole foarte bune), s-ar putea ca memoria mea afectivă să joace un rol major în incapacitatea mea de a intra în atmosfera noului spectacol al Teatrului Mic și spun toate acestea pentru că la final s-a aplaudat minute în șir. De unde deduc că s-ar putea ca acest spectacol să aibă un succes nescontat de mine. Personal rămân la ideea că se putea mult, mult mai bine.
Regie: Liliana Pana
Decor: Francesca Cioancă
Costume: Silvia Serban
Light design: Bogdan Gheorghiu
Muzică originală: Sebastian Androne-Nakanishi
Coregrafie: Raluca Zetu
Distribuție: Marian Olteanu, Alina Rotaru, Alexandru Voicu, Cezar Grumazescu, Rareş Florin Stoica, Gabi Costin, Enescu Ruxandra, Liliana Pana, Andrei Seusan, Daniel Achim, Vlad Lință / Robert Oprea, Andrei Bogdan Șerban / Mihail Radu
Principele: Victor Rebengiuc
Prietene: Loredana Bădică, Maria Costeschi, Daniela Ene, Amalia Năstase, Laura Petrișan, Roxana Popescu, Irina Stinghe, Carolina Țapoc
Flaut: Anca Cristescu
