„Distanța așezată între ei măcină bolovanii ultimelor vorbe, în numele vechii lor prietenii. Tot mai singur în palatul plin de șoapte, în mijlocul unui oraș capricios ca o femeie, Bairactar fuma narghilea sub cerul spuzit de stele și se gândea la tutunul șterpelit de Manuc de sub tejgheaua tatălui său, pe când niciunul dintre ei doi nu avea mai mult de unsprezece ani.
Întârzia în întuneric mult dincolo de ora de culcare, surâzând cu îngăduință amintirilor. Îi simțea lipsa lui Manuc, iar dacă el avea să se încăpățâneze să-i dea sfaturile acelea pline de slăbiciuni, atunci Bairactar va găsi în el puterea de a-l mai răbda o vreme, până când lucrurile aveau să iasă așa cum își dorea, pacea cu rușii avea să fie încheiată, iar Imperiul Otoman avea să fie adus iarăși la gloria lui de odinioară. Odată lucrurile ajunse în acest punct, între ei totul se va limpezi și prietenia de altă dată va reveni. Bairactar îți promitea chiar să nu-l mai ia în zeflemea pe Manuc, amintindu-i care dintre ei doi a avut dreptate.”
(Simona Antonescu, Hanul lui Manuc, Polirom, 2017)
