Iazme, moarte și pelin. Despre sufletul copiilor și bătrânețea omenirii

După cum ne-a explicat Svetlana Aleksievici în celebra sa carte despre Cernobîl, există o Zonă și oameni ai Cernobîlului. Omul Cernobîlului este primul om din post-istoria lui Homo Sapiens pentru că, la Cernobîl, omul a aflat ceva despre el însuși. O arheocunoaștere. A aflat despre el însuși ceva ce ascunsese cu mare grijă până atunci. Că, din punctul de vedere al Cosmosului, este o aglomerație de atomi care poate fi spulberată într-o clipă. Prin Cernobîl, omul a întrevăzut pentru prima dată posibilitatea unui Cosmos pustiu, vaste întinderi de întuneric, gaze și vârtejuri de praf, procese fizice replicându-se fără noimă, fără sens, fără dragoste, fără căldura pulsatilă a unor ființe mirate și sociabile. „Eu privesc Cernobîlul ca pe începutul unei istorii noi, el nu este numai o cunoaștere, ci și o arheocunoaștere, pentru că omul a început să pună sub semnul întrebării vechile reprezentări despre sine și lume. Când vorbim despre trecut sau viitor, ne punem în cuvinte reprezentările noastre despre timp, dar Cernobîl este, înainte de toate, o catastrofă a timpului. Radionuclizile aruncate deasupra pământului nostru o să trăiască cincizeci, o sută, două mii de ani. și mai mult. Din punctul nostru de vedere, sunt veșnice. și atunci ce putem pricepe? Oare stă în puterea noastră să înțelegem sau există un sens în acest lucru groaznic, necunoscut nouă?”^¹

Cernobîl este însă și o catastrofă a istoriei. Explozia reactorului 4 a fost rezultatul final al întrepătrunderii factorilor paradoxali care descriau URSS la mijlocul deceniului 8 ai secolului trecut. Reactorul a fost construit în grabă și fără a respecta toate specificațiile tehnice (de exemplu, învelișul acoperișului era inflamabil și nu ignifug), sub presiunea crescândă a unei amenințări iminente, mai mult sau mai puțin închipuite, a unui război nuclear cu SUA. Un inginer șef ambițios, pe deplin dedicat cauzei comuniste, un Homo Sovieticus pătimaș decizându-se să forțeze parametrii unui test crucial. O echipă de tehnicieni care s-au opus neconvingător de teamă să nu-și piardă locul de muncă și, implicit, privilegiile (hrană suficientă, condiții de trai mult peste medie, acces la grădinițe și spitale de primă mână din micuța utopie numită Pripiat, orașul aflat la câțiva kilometri de centrală). Un proces fizic nedetectat corect de senzorii reactorului. Toate paradoxurile lumii sovietice. De câteva ori în istorie, toate contradicțiile interne ale unei lumii au căpătat expresia sintetică a unui eveniment în care forța fizică și cea simbolică se suprapun până la incandescență. Un astfel de moment a fost Cernobîl.

Oamenii Cernobîlului sunt actualmente cea mai bună imagine a condiției omului în Univers. Omul de după explozie este omul strivit concomitent de forța Cosmosului și de forța istoriei.

Agustina, eroina romanului Pelinul negru („cernobîl”, în traducere românească), este unul dintre acești oameni, o ființă fragilă, născută imediat după explozie, care a reușit cumva să supraviețuiască primilor ani. Agustina este ființa care vine pe lume atinsă de o iazmă provenind din trecutul său pe căi invizibile, dintr-o istorie care n-a conținut-o și care n-ar fi trebuit s-o intereseze. Când explodează imperiile (nu puțini sunt cei care susțin că Cernobîl a fost începutul prăbușirii URSS), suflul morții atinge și copiii nenăscuți. Miile de copii diformi, ființe cu carcasele osoase modificate încă din pântece, carcase suprarealiste adăpostind suflete poate nemuritoare. Copii morți, copii monștri, idioți, diformi, hrăniți la sân cu lapte radioactiv (unul din medicii care au intervenit la Cernobîl povestește cum mamele își alăptau copiii, deși laptele era contaminat – pe ele S. Aleksievici le numește „madonele de la Cernobîl”). Dar și copii ai intervalului, copii ca Agustina, zbătându-se pe linia care separă tutuanele de drugi, eterna strălucire a intelectului ce ne-a fost dat din cer de eterna strălucire a minții fără pată. Și, dacă tot am făcut această aluzie cinematografică^², să spun și că romanul Ioanei Nicolaie mi-a amintit, prin frumusețea sa dureroasă, de la fel de intensul Laberinto del fauno, filmul lui Guillermo del Toro^³, care întrepătrunde de asemenea lumea fanteziei puerile cu lumea atroce a războiului (în acel caz, Războiul Civil spaniol). La Cernobîl, omul a aflat despre sine că nu este o ființă eternă și că natura sa poate fi alterată fatal. Că mintea omenească, acolo unde se adună lumina care ordonează lumea, este un mic și improbabil spațiu al revelației mărginit de două oceane de întuneric. Agustina este ființa ingenuă care bâjbâie la marginea neantului.

Venind pe lume atinsă iremediabil de infernul politic sovietic, Agustina va încerca pe propria piele nu mai puțin distopica realitate românească. Sistemul de învățământ care înghesuie de-a valma copii normali (deși cei mai mulți mediocri) cu copii luminoși și inteligenți, dar atinși de o incapacitate mică, dar semnificativă, de tipul dislexiei (remarc în treacăt că nici astăzi nu stăm mult mai bine). Testele acestei lumi reci și dure sunt neîndurătoare. Simpla incapacitate de a lega literele este suficientă pentru a rămâne repetent ani la rând și pentru a ajunge în cele din urmă în purgatoriul școlilor pentru deficienți. Agustina este realmente un copil pentru care lumea comunistă a anilor `80 nu găsește un loc. O drugă între tutuane și o tutuană între drugi. Incapabilă (deși atât de aproape, dureros de aproape) să îndeplinească umilitoarele condiții ale normalității, prea aproape de normalitate pentru a-și găsi cu adevărat locul între elevele școlii speciale. Evident, destinul unei astfel de ființe este nefericirea.

Agustina este însă și una dintre acele ființe în care umanul aproximează în permanență inumanul. Ioana Nicolaie are o miză substanțială. Să ducă observația până în acel punct de usturătoare profunzime în care imaginea lumii se deșiră din când în când, imaginea realității glisează ocazional spre haos și își arată, ca niște colți de lup, pixelii. Un pariu asemănător celui al lui Daniel Keyes din celebra Flori pentru Algernon. Un lucru teribil de greu, pentru că o astfel de scriitură implică o cantitate enormă de empatie și sensibilitate, o veritabilă devenire-copil (în termeni deleuzieni). Un pariu care îi reușește pe deplin.

De altfel, nu se poate să nu remarc calitatea extraordinară a scriiturii Ioanei Nicolaie. Pelinul negru este o carte scrisă fără greșeală, o sonată grațioasă fără vreo notă redundantă, o scriitură fluidă, cu accente de piesă romantică pentru pian. Ioana Nicolaie este deopotrivă copil și mamă, iar Cernobîlul a fost în primul rând drama copiilor și mamelor. Dacă se putea scrie un poem al Cernobîlului, numai o mamă care a copilărit în vremea iazmei o putea scrie. În ciuda simplității structurale a romanului, avem aici vocea stăpânită și autoritară a artistului care își stăpânește deplin mijloacele și de la care nu ne (mai) putem aștepta în mod rezonabil să rateze.

Nu în ultimul rând, Agustina este o expresie metonimică a naturii umane prin descinderea ingenuă spre lumea animală, prin semnul pe care ni-l face, prin trimiterea discretă către această contradicție teribilă a unei ființe care nu s-a decis niciodată cu adevărat dacă animalele îi sunt hrană sau tovarăși. Copiii au iubit dintotdeauna ființele pe care adulții le-au ucis. Copiii au arătat întotdeauna, cu toată forța inocenței lor, ceea ce adulții au ascuns cu mare grijă: ca lumea animală este lumea noastră, lumea căreia îi aparținem bio-psihic. Copiii au descoperit mereu cu cutremurare acest adevăr pe care adulții îl știu și de care, vai, nu se mai miră vreo clipă: că omul poate să înjunghie și să mănânce ceea ce iubește. Cuțitul care se abate cu răceala unei maxime despre realitate asupra lui Guițu, prietenul-porc, pecetluiește majoratul mental al Agustinei, care e totodată un refuz asumat al realității, refuzul unui copil care a încercat, care a făcut tot ce a putut să fie bun, să își poată găsi un loc în lumea adulților. Imaginea fulgilor imaculați care se înroșesc atingând pământul este o metaforă de o intensitate greu suportabilă a pierderii inocenței, a contaminării cu real, efigie a neajunsului de a exista:

„Frățiorul porc zace pe o parte, cu sângele gâlgâind și acoperind încetul cu încetul curtea. Fulgii uriași cad în el, se fac roșii, dar nu se topesc, gerul e deocamdată amarnic, îi îngheață.

Frățioare-porc, ce e cu tine?…

Ninge, stelele albe cad din cer, cât de albe sunt până ne ating! Se preschimbă apoi toate, rând pe rând, în cea mai roșie zăpadă.

Hai, Guițu, zic, acum e vremea noastră, ne putem da, în sfârșit, cu sania.”

Agustina este totodată un martor. și ce poate fi mai teribil decât vocea unui copil care ar vrea să strige grozăvia în fața lumii, dar nu are decât rizibila variantă de a o șopti unui porc:

„– Frățioare-porc, știi tu că în data de 26 aprilie 1986 cel de-al patrulea reactor al Centralei Atomoelectrice de la Cernobîl a explodat la ora 01.23 noaptea? Nici mie nu mi-a spus asta nimeni, niciodată, am înțeles singură despre ce-i vorba, dar numai după ce m-am făcut de tot drugă. Și, Guițu, cred că acolo, în casele Cernobîlului, ar trebui duși toți otrăviții, miile de copii morți după explozie, miile de bolnavi, zecile de mii de oameni atinși de otravă, milionul de oameni îngropați mai târziu. Ce oraș ar deveni atunci Cernobîlul! Turiștii ar veni, ar studia pe rând exponatele, iar pe cei încă în viață, ca mine, i-ar privi ca pe niște curiozități. Fiindcă acolo, nu mă îndoiesc, pe străzile luminate ca în palmă, s-ar mai strânge o mulțime de drugi. Abia așa, dacă ne-am aduna împreună, poate ar începe și ceilalți să ne vadă și să înțeleagă, de fapt, ce ni s-a întâmplat.”

Momentul înțelegerii, care este, paradoxal, momentul renunțării, dar și al hotărârii de a spune câte ceva „din poveste”, „dar nu mult, doar cât să poată îndura un om.” Un pui de om călare pe un porc mort amușinând orb către „locul unde nu mai sunt drugi, nici școli speciale, nici pelin negru, nici moarte.”

O carte de o sensibilitate atroce, o poveste a grozăviei omenești, un purgatoriu. O carte care desfată și îngrozește, care descântă și descrie, un cântec de leagăn și un rechizitoriu. O carte remarcabilă.

pelinul-negru_1_fullsize „Pelinul negru” de Ioana Nicolaie