Privind înapoi…

Cătălin Dorian Florescu este un scriitor român din Timișoara, stabilit din 1982 la Zurich. Psihoterapeut de profesie, el scrie și publică, de asemenea, eseuri și articole în ziarele și revistele de profil din Austria, Germania și Elveția. A primit numeroase distincții pentru povestirile și romanele sale, traduse, între timp, în mai multe limbi (franceză, italiană, spaniolă, olandeză, slovenă, lituaniană, cehă și suedeză).

La noi, cărțile prozatorului timișorean sunt traduse și publicate în cadrul Editurii Polirom (Drumul scurt spre casă, 2006; Maseurul orb, 2007; Zaira, 2012).

În aparență, romanele sale urmează tradiția realistă, cu o acțiune fixată în cronotop și personaje verosimile, decupate dintr-o perioadă sau alta, cu acte de stare socială și civilă, cu micile și respectiv marile încleștări de forțe care le jalonează existența scriptică. Se întrevăd chiar, ici și colo, aspecte din biografia autorului, a familiei sale, sau pur și simplu sunt ficționalizate povești de viață pe care le-a auzit sau la care a fost martor.

Citite din aproape în aproape, stratul de adâncime al acestor cărți se dezvăluie din perspectiva subiectivă a persoanei I, din inserția inteligentă a procedeelor specifice prozei moderne: retrospecție, introspecție, monolog interior. Dozajul lor nu depășește niciodată limita superioară, nu obosește cititorul prin redundanță sau prin psihologizare excesivă.

Versiunea românească a romanului Zaira cunoaște două ediții: cea din 2010 și cea din 2012, la Polirom, în traducerea Marianei Bărbulescu, aceasta a doua ediție figurând în colecția Top 10+ a editurii ieșene.

Cartea este un roman de familie și implicit un roman-frescă. Scriitorul pariază pe această formulă aparent epuizată, tocită, care îi permite, însă, desfășurarea narativă pe spații ample, aerisite. Are în centrul ei o femeie puternică, personajul eponim, urmărită de la naștere până la senectute, într-un iureș evenimențial care fisurează sau chiar amputează destine: viața pe o moșie, la Strehaia, în anii dinaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, fascismul, instalarea comuniștilor la putere, colectivizarea și naționalizarea, închisorile, fuga din țară, la Praga și apoi la Washington, în America. Un secol în care violența, răsturnărilede situație și nedreptățile sociale se conjugă și își pun decisiv amprenta pe viețile oamenilor…

Zaira este descendenta unei familii de moșieri stabilite în Strehaia. Mama, o femeie frumoasă și frivolă, căsătorită cu un ofițer de cavalerie, își abandonează copila în grija rudelor. Bunica maternă, mătușa Sofia, precum și Zizi, verișorul de care fetița se va simți ulterior extrem de legată, rămân figuri emblematice în existența copilei și apoi a tinerei femei, alături de servitori precum bucătăreasa Zsuzsa, o unguroaică extrem de simpatică și de talentată într-ale gătitului. Cunoaștem, astfel, o familie tradițională, condusă cu mână forte de către bunica Zairei, o femeie transplantată din Catalonia, căsătorită cu un român care a cumpărat-o în aur de la tatăl ei, în urma unui târg la care fata n-a avut niciun cuvânt de spus. Moșia din Strehaia este îngrijită, prosperă în primele decenii ale secolului trecut. Țăranii muncesc și își primesc, după rânduieli străvechi, produsele și darurile de sărbători. Buna-cuviință și buna rânduială sunt respectate cu strictețe. Pedepsele, atunci când e cazul, sunt date și suportate cu demnitate. Crescută aici, fetița și apoi adolescenta Zaira se înstrăinează de părinții biologici, aproape absenți din viața ei:

„Mama era moartă. Nu era moartă cum sunt morți cei duși la cimitir, ca să fii sigur că nu se mai răzgândesc. Mama era și mai moartă, pentru că eu hotărâsem așa. Venea din când în când, numai ca să răvășească totul. Stătea câteva zile și pleca mai departe, la Viena sau la Paris sau înapoi la tata. El însă era mort altfel decât mama. El venea și mai rar și stătea și mai puțin, dar mie nu-mi păsa, pentru că nu mi-l doream…” (pag. 33)

Relația dintre ea și Zizi, verișorul cu mulți ani mai mare, este specială, întemeietă pe o pasiune comună, și anume teatrul, jocul de rol. Este modelul ei de viață. Este modelul ei artistic, este omul decisiv al vieții ei.

Apoi, vine războiul, cu tăvălugul și cu schimbările lui. Aduce foamete și umilințe de tot soiul. Prin ochii mamei, din scrisorile ei tulburate, răzbate imaginea unui București a cărui viață stă sub spectrul decăderii:

„Capitala era străbătută de un șuvoi deoameni în căutare de alimente. Funcționari, slujnice, muncitori și oameni fără căpătâi – orașul se pusese în mișcare. Nu mai era semeț, devenise modest și sărăcăcios. Era lăsat să decadă. Ritmul vieții încetinea. Mama scria că lumea se mai ducea la teatru și la cinematograf, că oamenii se mai găteau, că se mai dădeau petreceri, dar că, în fond, toți erau înfricoșați. Se terminau ori banii, ori mâncarea”. (pag. 100).

La începutul cărții, ritmul e lent, cu bucle generoase, rădăcinile familiei de moșieri sunt devoalate pe îndelete. Un ritm narativ înșelător lent. Ca și în cazul unei furtuni, momentele conflictuale se nasc din detalii aparent disparate; moartea accidentală a unui țăran, venirile intempestive ale mamei, scrisorile ei, accidentul Zairei. Brusc, ritmul se schimbă. Privirile țăranilor devin îndrăznețe atunci când stăpânii se târguiesc pentru mâncare. Apoi, însuși regimul se schimbă și comuniștii preiau puterea. Dumitru, băiatul țăranului mort în accident, pe când muncea la moșie, se transformă în cel mai feroce dușman al familiei. Care pierde, în cele din urmă, moșia. Bunica moare. Zizi moare. Destrămarea e asumată de tânăra frumoasă și puternică, dar cicatricile nu încetează niciodată să supureze. Viața în Capitală, încercarea de a-și recupera părinții, frecușurile dintre ei. Bărbații din viața Zairei, mutarea la Timișoara. Prin flash-back-uri inteligent articulate, prozatorul ne oferă o tânără femeie în permanentă mișcare exterioară și interioară, fără ca fundalul social-politic și cultural al epocii comuniste să-și piardă vigoarea. Cronica de familie și cronica socială se completează reciproc. Nicio stridență tezistă, nicio îngroșare caricaturală, din fericire. Capitole întregi refac viața și tribulațiile acestei femei aflată mereu pe fugă în propria-i existență. Ajunsă păpușăreasă, manevrează cu talent marionetele în fața copiilor și a adulților, ascunzându-și sau decsoperindu-și interioritatea, după caz. În dragoste, în maternitate și în căsnicie, oferă și cere onestitate. Printre străini, în America, e capabilă să-și ridice propria afacere…

Pagini întregi devin dense, iar senzația de viață e copleșitoare. Chiar și personajele episodice au consistență. Citit din perspectiva Zairei, romanul cu același nume este o lungă și răscolitoare confesiune. De la nașterea unei fetițe în gară și până la revenirea ei într-o țară care i-a răpit oamenii dragi. O lungă privire înapoi, după ce nu i-a mai rămas aproape nimic. Doar una dintre greșelile care se lipesc de tine oriunde te-ai duce. Pe care, la vârsta bilanțului obligatoriu, îți faci curaj să ți-o asumi și, eventual, să-ți ceri iertare…

„Zaira ” de Cătălin Dorian Florescu