Din postApocalipsă spre noi întrupări. Mutaţii de lectură.

Cu Zilele de şcoală ale lui Isus, Humanitas, 2018, Coetzee continuă Copilăria lui Isus, dar tot într-o stare de intertextualitate savantă, începând chiar cu moto-ul autorului, nu întâmplător din cartea-referinţă (şi) a primului volum („Unii spun: Nici o a doua parte n-a fost vreodată bună.” Miguel de Cervantes, Don Quijote…, vol. II, 4). Autorul nu renunţă nici la trimiterea biblică din titlu, ceea ce îndeamnă şi la o lectură aluzivă, prezentă în răspunsurile şi întrebările de-a dreptul memorabile, pline de sensuri prime. Aş numi aici teoria numerelor sacre, introdusă în dialogurile sau micile discursuri, presărate într-o naraţiune de idei, de altfel. Autorul ne atrage când într-o agora, când într-un roman erotic cu final neaşteptat, când într-o alegorică postumanitate, simulacrul primei lumi, acum fără amintiri sau pasiuni/trăiri, goală, mecanică. Apar, însă, în oraşul Estrella reminiscenţe de memorie, care, de data aceasta, poate fi exorcizată de şi prin aleşi. Micul David îi va re-cunoaşte fiindcă în locul unde Inés, Simón şi David fug din osificare nu există doar o lume a doua, uniformizată şi golită de inimă, ci şi magia şcolii de dans, una a întâlnirii cu transcendentul chiar şi în această distopică lume de după Apocalipsă. Există, se va dovedi, şi trăire, fie ea ca cea pătimaşă, a lui Dimitri pentru Ana-Magdalena, profesoara de la Academia de dans. Femeia pare o „vrăjitoare”, împreună cu muzicianul soţ, dar re-aduce, chiar şi prin albastrul aparte al feţei, în memoria locului pustiu sacrul, arhetipalul. La această şcoală are loc întruparea numerelor, uniunea dintre suflet şi trup („Da, aici, în academie, noi dansăm nu într-un fel lipsit de graţie, carnal sau dezordonat, ci cu trup şi suflet, pentru a reuşi să însufleţim numerele”). E vorba de o re-„însufleţire” a micului David, a tatălui adoptiv, Simon, a celor care mai au în adânc lumea dintâi tocmai când imitaţia ei nu poartă decât trup, materie. Un exemplu ar fi Inés, mama simulacru, aflată, deocamdată, în stare totală de gol, indiferenţă, absentă la accedere, dar recunoscută ca „mamă” de copil, prin urmare şi recuperabilă; mă gândesc chiar la următorul volum, Zilele de şcoală…creând o altă aşteptare textuală.

Cartea este compusă chiar în oglinzi de texte prin replici şi trimiteri livreşti, ca şi Copilăria lui Isus, de aceea atât alegoria, cât şi distopia sau parabola se întrepătrund într-un corp, care mi-a amintit de câteva „dialoguri” celebre. E vorba, în ce mă priveşte, mai întâi de Milinda- Panha, nu atât prin conţinut cât prin vitalitatea ideilor exprimate între învăţător şi ucenic, dar cu roluri inversate, în cele din urmă. Mai ales în părţile unde întrebările şi dilemele ucenicului, copilul David, sunt mai aproape de ale unui învăţător decât răspunsurile lui Simón, însoţitorul matur trupeşte, cel care aminteşte şi de „trădările” Sfântului Petru (aici neînţelegerea numerologiei divine prin dansul supus muzicii sferelor, ca transmitere/amintire a transcendenţei). Astfel, Simón va fi în starea de iluminare abia la sfârşit, tot prin dansul care vine/este adus din memoria ascunsă în cei aleşi, mereu recunoscuţi de copil. Dansul ajunge modalitatea, propusă şi practicată într-o bulă temporală şi spaţială, şcoala/„Academia de dans”, de a-şi aminti locul primordial. E limpede arhetipul vizat; cerul…inspiră şi expiră, conform convingerii copilului, după ce fug din Novilla, un nonloc, unde obţinuseră nume arbitrare, în Estrella. Aici, numele, inclusiv cel al spaţiului ales, par să fie umplute de conţinut, dacă ne referim la Ana- Magdalena, Simón, Arroyo etc. În ce priveşte numele cuplului Arroyo, cu practicile sacrului în plin profan, sigur merită o menţiune separată întrucât în numele lor se ascund sensuri mai ample, „acvatice” aş zice, dacă ţinem cont şi de faptul că memoria oamenilor s-a şters după trecerea peste apă/ocean.

Cartea se situează şi în aria unei parabole bine strunite. Pildele uşor biblice sunt risipite în pasaje evenimenţiale (a se vedea multe dintre momentele dansului întrupărilor) sau în dialogurile de idei, ca în amintitul Milinda-Panha sau în textele „filozofiei” antice, mai „carnale”/mai „întrupate”. Dialogul oscilează savant între unul realist, lumesc, şi unul metafizic, filozofic, cu distribuţie masivă în carte. Iată un exemplu de conversaţie între, încă, nevăzătorul, candidul Simon şi Fiu:

„ – Inés mi-a arătat planşa ta de dans. Ce reprezintă numerele acelea_ sunt poziţiile picioarelor tale?

– Sunt stelele, răspunde băiatul. Astrologie. Închizi ochii în timp ce dansezi şi vezi stelele în capul tău.

– Dar baterea măsurii? Señor Arroyo nu numără în timp ce dansaţi?

– Nu. Doar dansăm. Dansul e totuna cu numărul”.

Evenimentele din Estrella, devenit loc fiinţat pentru cele câteva personaje cu revelaţia în stare inconştientă sau semi-conştientă, sunt dublu proiectate, ţin de distopia post-umanităţii, dar şi de alegoria unei societăţi alcătuită din absenţe şi uniformizare extreme. O re-găsire a inconştientului/amintirii primordialului e posibilă în momente de graţie, cum e dansul, însoţit de muzica sferelor, când numerele coboară (într-un copil, David/Isus sau în Simon, aflat încă pe traseul re-găsirii, unităţii). Astfel, parabola accederii la sacru prin recunoaşterea acestuia este proiectată în cadrul acestei Academii de dans, spaţiu profan, eliadesc parcă, şi prin prezenţa unor aleşi în oraşul anonim la prima vedere.

Importantă în textul de faţă este, însă, prezenţa în subsolul momentelor evenimenţiale sau a dialogurilor cartea, ilustrată (!?), Don Quijote. A fost luată de tatăl omenesc, Simon, cu scopul de a-l învăța pe David să citească. Nu doar selectarea cărţii, ci însăşi ideea de „învăţare” prin text, prezentă încă din Copilăria lui Isus, este o în/„vrăjire”, identică dansului, acea pagină goală de titlu, dorită, explicată de autor. Şi doar la sfârşit cititorul poate să înveţe el însuşi …sensul, întruparea, identitatea într-o lume asaltată mai ales de alter-i/tate. O ficţiune în ficţiune, demnă de maestrul dialogului filozofic din această carte.

Coetzee, însă, este un scriitor care ţine firul narativ, minim, la vedere. Zilele de şcoală ale lui Isus aduce „familia” în alt exod, mai spectaculos, însă. Fugarii din Novilla în oraşul Estrella, „părinţii” lui David aleg să fie, pentru a se ascunde, zilieri la o fermă, apoi se mută în oraş pentru a trece la „zilele de şcoală” ale Fiului. Armonia este simţită de David prin dansul sacru, chiar dacă localitatea va cunoaşte, brutal, violenţa, nu la fel receptată de copil în ipostaza ei umană, Dimitri. Omul sedus de magica/onorabila Ana-Magdalena, ciudat de ubicuitar şi când este condamnat/excomunicat, are un statut de excomunicat deja. Personajul Dimitri este construit de autor cu tuşe variabile, complexe, mai ales că în el este viaţă, emoţie, în comparaţie cu amorful uniformizaţilor, dar e prezent, şi se va activa, şi răul, anarhia.

Textul lui Coetzee are darul de a te umple nu doar cu ideile şoc, strecurate în dialogurile sapienţiale, ci şi de citire/învăţare întrucât la citire, ca un făcut, intervin şi lecturile proprii, de la Kafka la Canetti ori Saramago ş. a. m. d. Te afli în poziţia unui Don Quijote, dar şi a lui Sancho, mai ales că ipostaza acestuia se strecoară, ca alterităţi, tocmai în identitatea unora dintre personajele cărţii. Se petrece cu cititorul mutaţii de lectură, existenţiale, ca la un Don Quijote. Chiar şi pentru personaje, din resturile de amintiri şi prin intrarea în momente de graţie, dansul, are loc şi o întâlnire în textul prim faţă cu text profan. E momentul când simulacrele se întrupează pentru câteva clipe ca să se întoarcă din Limbaj în profan, asemenea numerelor, totdeauna duble.

Don Quijote plecase din sat ca să re-găsească textul/ starea primordială, în fapt însuşi manuscrisul, deloc întâmplător găsit, adică revelat. Şi cartea pe care o citim se află în alta, o „minciună”, de fapt ficţiunea însăşi versus cea adevărată. Faptele lui David par, uneori, să fie puse într-o ordine sacră şi cititorul se întâlneşte cu şocul revelaţiei acolo unde nu se aşteaptă. E clar că trimiterile isusice sunt mai multe decât în Copilăria lui Isus, falia temporală e tot mai depărtată de lumea primordială, dar în ea se instalează, se descâlceşte limbajul numerelor divine, clipele de accedere pentru cei care se deschid…textului/dansului, deocamdată.

Cartea a doua despre Isus, fie şi în ipostaza lui postumană, este tot tulburătoare. Poate nu mai simţim aşa de mare impactul ca în prima, dar creează o stare interogativă, chiar de revelaţie întrucât „învăţătura” copilului, şi cu ea a celor care întrevăd „adevărul” şi „viaţa” în momente pilduitoare, vrăjite. Ca şi textul dintâi. Dacă dansul e întrupare, atunci cei care îl află în Text intră în stare de iluminare Aşa, lumea din jur se arată în uniformitatea, de fapt diformitatea ei neumană, mai la distanţă.

Editura: Humanitas Fiction