Rave de Ravel – dreptul la a visa cu ochii deschiși

Am văzut de două ori dipticul regizat de Gábor Tompa, Ora spaniolă și Copilul și vrăjile, spectacol intrat în repertoriul Operei Maghiare din Cluj. În ediția 2025 a Festivalului Internațional George Enescu am văzut Ora spaniolă, pe scena Operei Naționale Române, cu același regizor și cu aceeași scenografă (Carmencita Brojboiu), dar cu Orquestra de La Comunitat Valenciana și James Gaffigan dirijor. De aici reala surpriză când am recunoscut pasajele muzicale în momentul construit special în Rave de Ravel de Andrea Gavriliu (n-am citit în prealabil sinopsisul de pe site-ul Teatrului Masca și bine am făcut). E un curaj în sine să faci un spectacol de teatru fizic pe muzica celebrului Bolero, mai cu seamă că noi, cei trecuți de o anumită vârstă, suntem marcați pe viață de celebrul duet Maia Plisețkaia – Maurice Béjart, care împreună cu compania de dans înființată de el au creat cel mai hipnotic bolero din câte pot exista.

credit foto Adda Mihăescu

Andrea Gavriliu a ocolit cu foarte multă inteligență (scenică, muzicală etc.) capcana, astfel încât a lăsat bolero-ul ca moment de închidere, integral, dar hrănit, pregătit cu ajutorul tuturor celorlalte momente. O poveste pe placul lui Ravel și care incită tinerii, în mod special, la un excurs academic, dar deloc pretențios, în universul muzical al compozitorului francez. Recunosc, pe alocuri, mi-a fugit gândul și la Prélude à l’après-midi d’un faune, compoziția lui Debussy, dar cunoscătorii mă înțeleg perfect de ce. Pavane pour une infante défunte, Jeux d’eau , Alborada del gracioso și L’enfant et les sortilèges sunt toate scrise de Maurice Ravel, toate foarte cunoscute și iubite de melomani. Iubitor al dansului, a construit un întreg edificiu muzical dedicat pasiunii sale pentru balet, dar ce e cu adevărat interesant este că muzica lui transcende epocile, adică poate impresiona și generațiile timpului prezent, cu o singură și mare condiție: să fie ascultate. Cum tinerii se feresc să intre în sălile unde se cântă muzică cultă – opere, filarmonici etc. – cel mai bine este să facem în așa fel încât să ajungă muzica la ei. Andrea Gavriliu are deja suficient de multă experiență acumulată, la care adaugă și o cultură profesională foarte solidă, astfel încât și-a permis să construiască un spectacol Ravel, dar care să fie pe placul tinerilor. Un Ravel groove, dacă vreți; cei care activează în zona jazz-ului știu că improvizația face diferența, dar mai știu și că ea nu este pentru oricine. De asemenea, tot de la ei știm că orice bun instrumentist de jazz a trecut întâi pe la școala de muzică clasică/cultă, iar compozitorii de jazz chiar se simt „acasă” în ambele sfere muzicale. Ce nu știu novicii e că improvizația în jazz nu e chiar născută din senin, pe loc, ci în spatele momentului se află multe ore de repetiție. Cei cinci tineri din spectacolul intrat recent în repertoriul Teatrului Masca, Rave de Ravel, dau senzația că sunt într-un continuu exercițiu de improvizație, în realitate ei ne predau cea mai frumoasă lecție despre muzica lui Ravel.

credit foto Adda Mihăescu

Eduard Chimac, Iustin Danalache, Elena Foriș, Vlad Furtună și Valentina Kocsis ocupă scena și captează atenția încă de la intrarea în sală a spectatorilor. Treptat, povestea se scrie de la sine: pasiuni dezlănțuite, povești de dragoste înfiripate, jocuri de putere, cunoașterea universului, despre toate acestea este vorba în momentele spectacolului. Un parcurs ad regresum gândit foarte inteligent de Andrea Gavriliu, pentru că spectacolul se încheie cu un dans tribal, moment când spectatorul realizează că tocmai a luat parte la un curs de istoria dansului foarte condensat, ascuns bine de tot în spatele mișcărilor de dans din stilurile numite generic street dance. Nu sunt o cunoscătoare a acestor stiluri, dar mă bucur de fiecare dată când văd o coregrafie reușită și tineri dansatori pasionați de ceea ce fac. Actorii din distribuția spectacolului nu sunt la prima colaborare cu Andrea Gavriliu și nici pe departe profani în ale dansului. Fiecare moment în parte a fost muncit în detaliu, dar povestea nu s-a pierdut printre mișcări, după cum momentele de duet nu s-au ascuns în spatele celor de grup (și nici invers).

credit foto Adda Mihăescu

Pentru cineva ca mine, care ascultă live cel puțin un concert de muzică clasică pe săptămână și în restul timpului multă muzică clasică și de jazz, Rave de Ravel e o bucurie. O confirmare a nivelului de profesionalism atins de Andrea Gavriliu, care la ora actuală este de departe una dintre cele mai bune coregrafe ale momentului din spațiul românesc. O plăcere să-l revăd pe Eduard Chimac cât de bine își cunoaște corpul și cum se folosește de înălțime ca să construiască momente de o sensibilitate aparte. Iustin Danalache îi este coleg acestuia în Cine l-a ucis pe tata?, spectacolul Teatrului Metropolis (coregrafia Andrea Gavriliu), de aici și excelenta coordonare pe scenă dintre cei doi. Nici Elena Foriș nu mi-e necunoscută, dimpotrivă, dar ce face în acest spectacol demonstrează că are un potențial care trebuie folosit cât mai mult. Foarte bună coordonarea dintre ei, deși sunt multe intrări în spațiul de joc și din multe direcții. Bine lucrată urechea muzicală, astfel încât nu vezi la niciunul dintre ei celebrele „așteptări” (acum, hai că acum intru eu), iar la Bolero se observă clar că totul a fost lucrat milimetric, astfel încât cei din sală nu simt cât din ceea ce fac actorii pe scenă e rațiune și cât e simțire.

Rave de Ravel – o punte între generații, un spectacol cât un curs de istorie muzicală. O pledoarie pentru rafinament și evoluție.

Rave de Ravel – Teatrul Masca