Rădăcinile melancoliei – „Copacul” de Sorin Titel

Proza scurtă nu e cu nimic mai prejosc decât romanul, din contră, pentru mulți e mult mai dificil să scrii proză scurtă de calitate decât să scrii romane. În roman scriitorul își poate permite să facă digresiuni invitând cititorul să pășească pe alte poteci până el (scriitorul) găsește ieșirea din pădurea întâmplărilor. În schimb, în proza scurtă fiecare frază trebuie să fie legată organic de celelalte. E uimitor cum în Copacul, volumul de debut al lui Sorin Titel, acesta reușește în povestiri care rareori depășesc trei patru pagini să transmită atât de multă emoție. E visul oricărui scriitor să modifice starea de spirit a cititorului, prozatorii mediocrii reușesc (dacă reușesc!) s-o modifice doar cât durează actul lecturi, în schimb, frazele prozatorilor adevărați reușesc să-și găsească drumul către punctele nevralgice ale psihicului cititorului, astfel încât povestirea citită rămâne căptușită în viața lui interioară mult după ce a lăsat cartea deoparte și și-a văzut mai departe viață. Povestirile bine scrise reprezintă mai mult decât o înșiruire de cuvinte bine alese, atunci când sunt scrise din solul profund al trăirilor autentice ele au puterea de-a modifica felul în care cineva își trăiește viața. Ei, bine, prozele din volumul de debut al lui Sorin Titel au această calitate. Frazele primelor povestiri publicate sunt infuzate de-o melancolie densă a cărei sursă nu poate fi decât o sensibilate aparte șlefuită de ore întregi de lecturi din marea literatură a lumii.

Personajele lui sunt oameni simpli care încearcă să-și trăiască viața cum pot mai bine, sunt personaje care trăiesc în orizontul marilor întrebări filosofice fără să-și dea seama de asta. Într-o povestire două femei bătrâne care muncesc pe câmpul ars de căldura soarelui își dau seama că viața a trecut pur și simplu. În povestirea Durere e descrisă suferința unui bărbat căruia i-a murit nevasta, acesta încercând să scape de durere consumând cantități imense de alcool, iar în fiecare seară scoate hainele soției din dulap și doarme pe ele ca să-i simtă mirosul. În povestirea Copacul un bărbat părăsit de femeia pe care o iubea își mărturisește suferința prietenului care nu-l înțelege, pentru că n-a trăit niciodată intensitatea sentimentului așa, ca prietenul lui.

Tematica pierderii și a doliului e pregnantă în povestirile de început ale lui Sorin Titel. În Sofica o contabilă căruia i-a murit soțul vrea să-și refacă viața. Se îndrăgostește de un tractorist, iar fără să-și dea seama, ea trăiește sentimentele erotice împletite cu cele materne:

«„Am să-mi fac viața așa cum vreau eu, nimeni nu mă oprește. Și-am să iubesc pe cine îmi place.” Apucă spre pământurile unde lucra tractoristul. Acesta terminase cu desțelenitul și acum era întins lângă tractor, pe pufoaica lui verde. Dormea cu fața-n sus, cu mâinile sub cap, cu cămașa deschisă la gât, încât i se vedea pieptul mușchiulos, cu o cicatrice sub sânul drept. Femeia îi văzu cicatricea mică – o împunsătură de cuțit veche – și o cuprinse un sentiment de milă. Ar fi vrut să fie rană proaspătă și ea să se aplece și să o i-o lege. Așa, cicatricea e veche, ea n-are cum să o vindece… De peste întinderi venea un miros puternic de ierburi arse de căldură, de flori târzii de vară, și Sofica se gândi că de vreme îndelungată, din anii primei tinereți. Nu mai simțise mirosul lor. „Aș vrea să fiu un izvor, își spuse privind buzele uscate de căldură ale bărbatului. Un izvor, și când s-o trezi să mă găsească lângă el. Un izvor sau o apă.”»

Prezentă in proza lui Sorin Titel este și figura arhetipală a mamei. Mamele din povestirile din volumul de față sunt mame grijulii, preocupate intens de soarta amoroasă a băieților lor, iar uneori dragostea pe care le-o poarta fiilor e sufocantă. În povestirea Dimineața este vorba despre mama care se trezește înaintea tuturor și începe să pregătească focul și mâncarea. Sorin Titel se apropie de personajul abia trezit din somn îndeajuns de mult încât putem să-i auzim zumzetul gândurilor:

«„Doamne, ce prostii îți mai vin noaptea în cap, mai mare rușinea, muiere bătrână cum mi-s, cu nepoți, să mă visez mireasă! Copiii nu seamănă cu Dimitrie, își mai spuse, îs mai ascunși, el era tare bun de petrecere, tare mai era vesel!” Și mama se gândi la nunta de acum treizeci de ani, nu la cea din vis, și în timp ce strângea niște așchii ca să aibă cu ce face focul, fața îi întineri deodată, și pentru câteva clipe mama arătă ca o copilă, ba și mâinile îi deveniră tinere, mama uită de frig și, cu brațul plin de lemne, intră în vârful piciorelor în odaie.»

Proza lui Sorin Titel are de toate: personaje, stil, atmosferă, poveste etc., dar aspectul cel mai important și lucrul care-l face cu adevărat un scriitor minunat este felul în care folosește limba română pentru a sonda sufletul povestirilor. Citind proza scriitorului bănățean (răpus din nefericire de cancer la vârsta de doar 49 de ani) descoperi un peisaj copleșitor de frumos al durerii și-al melancoliei. Nu aveți decât să deschideți cartea și să vă lăsați cuprinși de răcoarea zăpezii strălucitoare, mereu albă, și de căldura razelor de soare ale căror nuanțe se schimbă pe măsură ce dai paginile bucurându-te pur și simplu.

Copacul. Schițe și povestiri de Sorin Titel