Lulu – scenografia răului absolut întrupat în oameni

Incredibila și trista poveste a candidei Eréndira și a bunicii sale fără suflet de la Teatrul German de Stat din Timișoara și Lulu de la Teatrul Maghiar de Stat Cluj, două spectacole și un singur scenograf: Helmut Stürmer. Dacă spectacolul din Timișoara e în regia lui Yuri Kordonsky, cel din Cluj e în regia lui Enikő Eszenyi. O dramatizare și un text de sfârșit de secol XIX adaptat. Suficient de multe lucruri care să ne facă să credem încă în magia teatrului (deși eu nu agreez deloc expresii lipsite de fecunditate, iată că am ajuns să pomenesc una îndelung folosită și destul de des golită de conținut). Dar lumea spectacolului scenic are o capacitate de regenerare pe care nu oricare din celelalte arte o are. Mintea umană are nevoie de frumos, la fel cum are nevoie de hrană spirituală, iar dacă cele două nevoi se suprapun, atunci mai mult ca sigur vom asista la nașterea unui nou act cultural. Și cred că aici se ascunde și o parte din succesul ca scenograf al lui  Helmut Stürmer. Pentru că el este unul dintre cei care reușește să scormonească în locuri insalubre și să contribuie astfel de regenerarea frumosului. Putem vorbi aici despre estetici și tot felul de alte aspecte mai mult sau mai puțin teoretice, dar cred că i-am face un deserviciu Thaliei. Helmut Stürmer este unul dintre acei profesioniști care se inspiră din ceea ce denumim generic „natura umană”, iar rezultatul este de o mobilitate rarisimă. Și când spun mobilitate nu mă gândesc doar la faptul că multe din elementele de decor au multiple funcționalități și își schimbă locul pe scenă în funcție de replici, numărul de actori și tramă, ci mă gândesc la faptul că metafora devine concretă pentru spectactor într=un timp record. Așa se face că de multe ori cel care se instalează comod în fotoliul din sală iese un pic buimăcit de la un spectacol a cărui scenografie dste semnată de Helmut Stürmer. Buimăcit în sensul bun al cuvântului, semn că l=a provocat pe acesta să iasă din zona de confort, i-a dat de gândit și/sau i-a pus o oglindă în față. Mobilitatea elementelor de decor este asemenea vitezei cu care se propagă/amplifică răul în viața omului. Se știe, de altfel, că a face rău e cu mult mai ușor decât a face binele.

Credit foto: Biró István

Despre toate acestea este vorba și în Lulu, premiera toamnei trecute a Teatrului Maghiar de Stat Cluj. Un spectacol de peste două ore, complex și greu de dus, atât de actori, cât și de spectactori. O montare articulată în jurul ideii de degradare și depravare a naturii umane. Reușita spectacolului se poate atribui, deopotrivă, atribui atât echipei de producție, cât și actorilor, căci dacă ceva n-ar fi mers cum trebui, atunci scârțâitul ar fi fost sonor, riscând să acopere orice intenție regizorală. Povestea lui Lulu este povestea sordidului absolut sau povestea damnării desăvârșite. Frumusețe absolută, un amestec de candoare, naivitate și sex appeal, Lulu devine prototipul perfect ratării perfecte ( Éva Imre duce rolul cu brio la bun sfârșit, având în vedere că e aproape tot timpul pe scenă). Născută fără noroc, într-un loc în care toți par grăbiți să lipească etichetă peste etichetă și nimeni nu este dispus să facă ceva fără să obțină un profit cât de mic, într-o epocă a depravării devenită ritual social – petreceri transformate în orgii sexuale, beții crunte menite să rupă omul definitiv de realitate (este pomenit la un moment dat un oarecare eveniment politic, care ar fi putut să capete amploarea cuvenită dacă societatea ar fi fost alta, dar, dacă stai bine și te gândești, nici astăzi lucrurile nu sunt cu mult diferite). Succesiunea ratărilor este dată de viteza cu care intră și ies oamenii din viața lui Lulu. Ce se întâmplă, însă, când aceștia rămân mai mult decât se cuvine alături de ea? Căci da, trei dintre oamenii care o iubesc (pătimaș sau din interes, este și aici o altă fațetă a poveștii) rămân până la final lângă ea: Martha, tatăl ei și unul dintre foștii amanți. Scena morții lui Lulu devine scenă-cheie a întregului spectacol, căci toți cei care au cunoscut-o vin să asiste la tragicul eveniment. „Adunarea păsărilor” capătă o altă semnificație când ai în fața ochilor „toți oamenii lui Lulu” – oameni legați de ea printr-un singur fir roșu – pasiunea. Este momentul când nu mai judeci patima, decăderea, lipsa de moralitate, ci îți dai seama că preaomenescul face legea. Și cu toate acestea Lulu moare!

Credit foto: Biró István

Cadre mobile, metalice, care glisează pe linii continue (dar nevăzute) în scenă (linia vieții lui Lulu?), elemente de decor vechi, prăfuite, acoperite de sordid. Masa din mijlocul scenei, care devine catafalcul speranțelor de mărire ale unor personaje insalubre din toate punctele de vedere. Dincolo de glamour se ascunde mult praf (și mă gândesc inclusiv la prizatul cocainei), dar și multă patimă – oamenii aceia chiar își doresc o viață mai bună, problema e că „mai binele” e înțeles în moduri total diferite. Pierdută în mijlocul tuturor e Lulu, cea care vrea să scape din toate aceste strânsori, dar nu face altceva decât să adauge o nouă dramă lungului șir din care e alcătuită viața ei. Lumini reci, lipsite de culoare, tonuri de negru și gri, cu accente de culoare. Rochii sclipicioase, colorate și împănate, costume bărbătești elegante și excelent croite. Toate menite să inducă ideea de fast(uozitate).

Credit foto: Biró István

Meritul regizoarei Enikő Eszenyi rezidă în faptul că a menținut foarte bine balansul între mobilitatea decorului, dinamica acțiunii și jocul actoricesc, accentul fiind permutat de pe un mijloc scenic pe altul în funcție de desfărșurarea tramei, dar și de importanța personajului. E aici un joc subtil de secundarități căruia putea foarte ușor să-i cadă victimă, dacă n-ar fi avut o distribuție excelent alcătuită. Miklós Bács este remarcabil în rolul redactorului-șef, Áron Dimény dă viață unui tată damnat și condamnabil din toate punctele de vedere, Loránd Farkas balansează între dependență și independență cu o grație desăvârșită, Imola Kézdi este fascinantă în admirația ei desăvârșită pentru Lulu, Balázs Bodolai dă viață unui marchiz cu o influență malefică, iar Jack capătă aer de mataforă și poezie datorită interpretării lui Zsolt Bogdán.

Credit foto: Biró István

Lulu, spectacolului Teatrului Maghiar de Stat Cluj este un spectacol necesar, pentru că timpurile pe care le trăim ne dau prea puține prilejuri să ne gândim la ce este cu adevărat important: cât de mult bine facem celor din jurul nostru. Dar noi mai știm cum arată binele? Lulu e un răgaz pe care echipa teatrului ni-l oferă sub forma unui act artistic de o calitate excelentă.

Lulu de Frank Wedekind – Teatrul Maghiar de Stat Cluj

Text original (1894); Libret clujean (2019) de Enikő Eszenyi și Róbert Vörös

Traducerea în limba maghiară: András Forgách

Lulu – ÉVA IMRE

Schigloch, tatăl lui Lulu = ÁRON DIMÉNY

Dr. Goll, secretar de stat – ATTILA ORBÁN

Dr. Franz Schöning, redactor șef – MIKLÓS BÁCS

Alwa Schöning, fiul lui, scriitor – LORÁND FARKAS

Eduard Schwarz, pictor – GÁBOR VIOLA

Contesa Martha Geschwitz – IMOLA KÉZDI

Rodrigo Quast – LORÁND VÁTA

Marchizul Casti-Pani – BALÁZS BODOLAI

Puntschuch, bancher – ÁRON DIMÉNY

Madelaine de Marelle – CSILLA ALBERT

Mr. Hopkins – ERVIN SZŰCS

Kungu Poti – ERVIN SZŰCS

Jack – ZSOLT BOGDÁN

Bob – PÉTER ÁRUS

Kadéga – TÍMEA GYENGE

Medic, polițist – ALPÁR FOGARASI

Regia – ENIKŐ ESZENYI

Decorul – HELMUT STÜRMER

Costumele – JUDIT PUSZTAI

Luminile – BALÁZS CSONTOS

Dramaturgia – RÓBERT VÖRÖS

Muzica – DÁVID MESTER

Asistent de regie – ALPÁR FOGARASI

Asistent costume – GYOPÁR BOCSKAI

Regia tehnică – ENIKŐ ALBERT, RÉKA ZONGOR