„Puterea sub influența drogurilor. Mari oameni de stat și doctorii lor” de Tania Crasnianski

Tania Crasnianski, fost criminalist, este cunoscută, mai ales, datorită primei sale cărți, Copiii naziștilor (apărută, în română, la Editura Meteor Press, în 2018). Cea de-a doua carte a sa, Puterea sub influența drogurilor. Mari oameni de stat și doctorii lor tratează, după cum se poate înțelege din subtitlu, relația dintre înalți demnitari și medicii lor personali. Mai exact, este vorba despre opt binecunoscuți conducători de stat: Adolf Hitler, Winston Churchill, Philippe Pétain, Franco, Mussolini, Kennedy, Stalin și Mao Zedong.

Am ales-o bazându-mă pe titlu (mare greșeală!), mai ales subtitlul original (Ces drogués qui ont faitle XXe siècle) făcându-mă să cred că este un studiu al relației dintre ipostaza de drogați (în sensul de persoană aflată sub influența medicației sau a substanțelor psihotrope) a acestor persoane de stat și unele evenimente ale secolului trecut. Mă așteptam la o focalizare asupra analizei substanțelor (psihotrope sau nu) ce le-au fost administrate și la o încercare de a evalua repercusiunile administrării acestora asupra deciziilor pacienților. În realitate, subtitlul românesc (Mari oameni de stat și doctorii lor) este mai bine ajustat conținutului,fiindcă sunt abordate, în mod sporadic, atât tratamentele suportate de oamenii de stat, cât și crâmpeie din politica dusă de aceștia, din jocurile de culise „de la curte” și, mai mult, relația lor cu doctorii care i-au îngrijit, tratarea acesteia centrându-se, însă, nu atât pe joncțiunea pacient-medic, cât pe aspectul inerent oricărei interacțiuni susținute și îndelungate: cel al legăturii de încredere sau de influență reciprocă. O conexiune între toate aceste aspecte, care ar da o oarecare coerență ideii sau măcar textului, este, însă, evitată. În locul încercării de a crea asemenea conexiuni, măcar sub formă de ipoteze sau speculații, Tania Crasnianski preferă folosirea unor procedee șmechere de evaziune. Astfel, cartea abundă în aliniate separate între ele prin spații, care generează înlănțuiri, nu neapărat consecutive, de acțiuni de tipul: Scena1. Cortina. Scena 2. Cortina. Scena 3. Cortina…, fiecare cu decorul, atmosfera și, uneori, chiar personajele proprii. De obicei, această tehnică este justificată atunci când scenele astfel separate sunt atât de sugestive, încât concluziile se impun de la sine. Dar, pentru această carte, nu-mi rămâne decât să admit că solicită, probabil, un cititor mai perspicace.

Salturile înainte și înapoi, pe axa timpului, nu sunt, nici ele, gestionate cu îndemânare și amintesc oarecum de principiul incertitudinii a lui Heisenberg: dacă știi unde te afli, nu știi încotro mergi și invers. Aceste salturi sunt menite, din câte pot să-mi dau seama, să creeze un context sau să aducă explicații elucidate ulterior momentului evocat, însă, când, în sfârșit, acesta din urmă este surprins, folosirea pe post de indicatori temporali a unor adverbe precum „acum” sau a timpului prezent, în loc de precizarea exactă a anului, este derutantă, nefiind întotdeauna limpede la care perioadă anume face trimitere acel „acum” sau succesiunea cărui fragment anterior este reluată.

În sfârșit, acolo unde conținutul faptic pare să alunece, vrând-nevrând, spre poiana în care se cere evocată, dacă nu o ipoteză, cel puțin o sugestie sau măcar o teoretizare oricât de discretă, Tania Crasnianski se absolvă printr-o suită de întrebări lirico-filozofico-psihologice, în orice caz, retorice:

„Moran credea că va avea și el un moment de glorie pe calea sacră a scrisului? Sau a vrut doar, pur și simplu, să lase ca testament tributul său pentru Istorie, așa cum l-a îndeplinit? Întrebarea este grea.” (p.77, despre doctorul lui Hitler),

„Nici un alt medic nu va fi implicat atât de mult în greșelile politice ale pacientului său. Este acest lucru legat de personalitatea acestuia, de vârsta lui ori de marja care se lasă unui om apreciat dincolo de însușirile de practician?” (p.107, despre doctorul Mareșalului Pétain),

sau, chiar la Concluzie:

„Trebuie doctorul să informeze poporul și lumea întreagă despre sănătatea șefului statului? Trebuie să considere că cetățenii au dreptul de a ști?
Răspunsul e complex și nu întotdeauna este bine să se spună adevărul”.

Dar chiar și întrebările pot introduce claritate atunci când, cel puțin, trasează o linie de cercetare (oricât de incertă și de deschisă ar rămâne aceasta), dar, uitându-mă peste cele ridicate de autoare, mă întreb, la rându-mi: Oare ce anume își propune să cerceteze cartea? Psihologia (sau etologia?) medicilor ajunși în poziții înalte? Sau riscurile acestei poziții? Sau influența acestora asupra oamenilor de stat? Sau invers, a oamenilor de stat asupra lor? În orice caz, nu legătura dintre tratamentele administrate unor persoane decisive din secolul trecut și evenimentele pe care aceștia le-au influențat, așa cum mi-am închipuit eu (pedeapsă binemeritată pentru cei ce nu se informează despre ce urmează să citească).

Nu se poate spune însă că nu s-au făcut tentative de a face unele concluzii, dar acestea sunt, mai degrabă, niște formule-standard, relevante pentru subiect, în general, nu însă și pentru cazul concret la care au fost atașate. De exemplu, la sfârșitul capitolului despre relația lui John F. Kennedy cu unul din „doctorii” săi, Max Jacobson, găsim următoarea încheiere:

„Între medic și pacient, dependența este deseori reciprocă. Omul politic dorește să-și păstreze funcția, celălalt vrea să-i fie asociat. Cu riscul vieții amândurora”.

Formule generale, demne de o ghicitoare în palmă, care pot fi puse la capătul oricărui capitol despre șefii de stat și medicii lor, riscul în cazul consumului de medicamente, mai ales când acestea includ și amfetamine și barbiturice (valabil aproape pentru toți cei vizați în carte) existând întotdeauna, însă, în acest caz concretnu se prea „lipește”: Kennedy s-a stins ca urmare a celebrului atentat, iar Jacobson a decedat, în urmă unui cancer la prostată, după treizeci de ani de dependență de droguri, la șaptezeci și nouă de ani, o vârstă onorabilă pentru un narcofil, nu-i așa?

Nici traducerea nu ne ajută la înțelegerea cărții, lucru care se poate observa chiar și fără consultarea originalului:

„Unii subliniază lipsa de psihologie în privința pacientului său”, „Pentru acest doctor, pasionat de box, loviturile nu sunt niciodată departe”,„este din ce în ce mai mult izolat” sau „trăiește din ce in ce mai mult retras”…

Dacă îmi veți reproșa că m-am axat, în scurta mea relatare, pe probleme de stil și eleganță a scrisului, ignorând valoarea cărții ca lucrare istorică, vă mărturisesc că, după umila mea părere, această valoare se rezumă la o culegere dezlânată de curiozități istorice, printre care replicile ironice ale protagoniștilor ei, presărate pe alocuri, au menirea, pesemne, de a destinde atmosfera care, la drept vorbind, nici nu prea a reușit să se încingă. Oricum, nu neg că lucrarea poate fi citită anume în această notă, de lectură relaxantă și curioasă, mai ales de cei care colecționează informații mai mult sau mai puțin senzaționale, bune pentru a înviora o discuție ce lâncezește sau pentru a căpăta titlul de „sufletul oricărei companii”. Pentru ceilalți, este o lecție că stilul și coerența contează pentru orice tip de carte, nu doar de ficțiune, iar uneori acestea chiar o pot salva.