Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul Cea care se întoarce de Donatella Di Pietrantonio, apărut de curînd în Biblioteca Polirom, și în ediție digitală, traducere din limba italiană de Mihaela Găneţ.
Roman distins cu Premiul Campiello şi Premiul Napoli
Al treilea roman al scriitoarei italiene Donatella Di Pietrantonio, Cea care se întoarce a avut un succes dincolo de orice aşteptări, fiind vîndut în scurt timp de la apariţie în peste 20 de ţări de pe toate continentele. Este povestea unei adolescente traumatizate de un dublu abandon şi de căutarea dureroasă a adevărului la o vîrstă ce ar trebui să fie a visurilor şi a speranţei. O fată se trezeşte, peste noapte şi fără explicaţii, catapultată într-o familie nouă, într-o lume nouă, aparent la antipozii celei anterioare. Ambele au însă în comun aceeaşi incapacitate de accesare a propriilor emoţii. Or, tocmai emoţia şi sentimentele exprimate vor aduce salvarea. Autoarea foloseşte un limbaj simplu, esenţial, tăios uneori, la fel ca ţinutul natal de pe fundal, regiunea Abruzzo, un pămînt neprietenos, dar pe care, pe neaşteptate, marea îl iluminează. Însuşi titlul cărţii, L`Arminuta, „cea care se întoarce”, aparţine dialectului local.
„Într-un stil sobru, absolut memorabil, Donatella Di Pietrantonio înfăţişează o adolescentă care se luptă nu doar să înţeleagă, ci şi să supravieţuiască şi să se integreze. Inegalitatea dintre clasele sociale, misoginismul şi sexismul îşi fac şi ele simţită prezenţa. Un roman de formare a personalităţii captivant, profund şi emoţionant.” (Kirkus Reviews)
„Di Pietrantonio nu dă voie nici o clipă poveştii să se lase copleşită de disperare. Are mai mult curaj de-atît şi nu doar în vioiciunea frazelor. Ştie exact cînd şi unde să-şi îmbine piesele jocului de puzzle, lăsînd în tot acest timp goluri emoţionale, răni psihologice care nu se pot vindeca nicicînd.” (The Washington Post)
„Cea care se întoarce s-a născut din amintirile mele din copilărie.” (Donatella Di Pietrantonio)
Donatella Di Pietrantonio (n. 1963) este de profesie medic stomatolog pediatru şi scrie din pasiune. A debutat în 2011, cu romanul Mia madre è un fiume, urmat în 2013 de Bella mia, inspirat de dramele provocate de marele cutremur ce a lovit regiunea Abruzzo în 2009, nominalizat la Premiul Strega şi laureat al Premiului Brancati. Cea care se întoarce (2017) a fost recompensat în anul apariţiei cu Premiul Campiello şi Premiul Napoli, a fost adaptat pentru teatru şi se află în curs de ecranizare în Italia.
FRAGMENT
„Felia de panetone în dreptul meu, pe faţa de masă cu motive de Crăciun. Pe bordura ei, renii aliniaţi unii în spatele celorlalți trăgeau săniile pline de cadouri. Primul fusese decapitat de tăietura materialului şi ceilalți păreau să îi calce pe urme.
— Nici ţie nu-ţi plac fructele confiate? a întrebat mama Patriziei, văzând că nu mâncam.
Eliberate cine ştie cum de cuvintele ei, lacrimile mi-au curs pe fructele confiate şi pe stafide, pe miezul dulce şi galben. La un semn al Vandei, soţul s-a dus în sufragerie şi a deschis televizorul. Încremenită şi încordată pe scaunul de lângă mine, Pat o privea pe maică-sa. În afară de câteva încercări nereuşite ale lui Nicola, cina fusese, în mod neobişnuit, tăcută. Doar mişcarea tacâmurilor în farfurii şi nimic altceva. Erau trişti pentru că le murise pisica cea bătrână.
— Nu era bolnavă. Era însărcinată, am zis ștergându-mă pe obraji cu şerveţelul roşu. Ar fi trebuit să-mi spună imediat, înainte să mă trimită la ţară.
— Nu erai pregătită.
Vanda a înconjurat masa, apropiindu-se de mine.
— De-asta m-a trimis înapoi. Dar ce legătură aveam eu? Aş fi ajutat-o cu copilul.
— Ea ţi-a spus?
— Am aflat de la sora mea.
Vanda mi-a pus o mână pe umăr, nevenindu-i să creadă, iar eu mi-am lăsat capul pe şoldul ei acoperit de lâna moale. M-a strâns ușor în brațe. Am închis ochii de oboseală. Voiam să rămână așa, nemișcată și în tăcere, măcar o vreme, doar câteva clipe de liniște pentru mine, sprijinită de un corp uman, pierdută în parfumul ei, intr-o scurtă uitare.
— A trebuit să-ți povestească asta o copilă, nu pot să cred aşa ceva! Eram convinsă că-ți va spune Adalgisa, mai devreme sau mai târziu. Era de datoria ei să-ți dea explicaţii.
Indignarea ei îmi vibra profund în ureche. M-am ridicat ca şi cum aș fi fost curentată.
— Dar acum ştiu când se duce să-i plătească doamnei în fiecare lună, mereu dimineaţa, când sunt la şcoală. Data viitoare o să mă găsească şi pe mine acolo.
Nicola a chemat-o pe Vanda să răspundă la un telefon urgent.
— O să vin şi eu cu tine, lipsesc o zi de la școală, s-a oferit Pat.
Nu spusese nimic până atunci.
— Nu. Singură.
— Mă rog, am intalnit-o o dată pe Adalgisa cu copilul şi bărbatul ei de-acum, a reluat Patrizia discuţia ca şi cum și-ar fi recăpătat brusc memoria. Îţi aminteşti de tipul văduv care venea la biserică intr-o vreme, tipul ăla mişto, plin de mușchi?
Nu-mi păsa de el, mi-l aminteam doar vag. Se alăturase parohiei noastre şi, după ce-i murise soţia, venea acolo în unele după-amiezi.
M-am certat puţin cu Pat, dar cu un fel de obişnuinţă resemnată deja, pentru faptul că-mi ascunsese, până și ea, atâta timp, tot ce știa.
— Şi copilul? am intrebat-o după tăcerea care a urmat.
— Dar cine s-a uitat la el? Eram prea ocupată să mă uit la tată. Oricum, bebelușul dormea.
Dar măcar văzuse cine-l ţinea în braţe? Asta, da. Adalgisa. Nu-i nici măcar un frate vitreg pentru mine, m-am gândit. Mama lui nu e şi a mea.
Patrizia voia să mă atragă şi pe mine în bârfa aia, dar subiectul era prea dureros. Intrând în cameră, Vanda a apucat să audă ultima ei replică.
— Gura, i-a zis privind-o urât.
Mai târziu, Pat m-a rugat să merg cu ea la o petrecere, peste o săptămână. Nu aveam nici un chef şi ea nu voia să înţeleagă. Stăteam amândouă cu picioarele încrucişate pe covorul indian din camera ei. De pe noptieră ajungea lumina veiozei cu abajur de sticlă în mai multe culori. Pat a făcut o listă cu toţi băieţii pe care-i cunoşteam şi care sigur nu vor lipsi, şi mi-a arătat primii ei pantofi cu toc, pe care şi-i cumpărase dintr-un magazin din centru. Eu aş fi putut să mă încalţ cu o pereche a mamei ei, doar purtam aceeași măsură, a insistat ea. Vanda a intrat chiar atunci să ne ureze noapte bună, iar Patrizia a rugat-o să intervină, să încerce să mă convingă. Am repetat că nu mă interesează petrecerile.
— Tu n-ai de ce să-ți fie ruşine, ce ţi s-a întâmplat n-a fost alegerea ta. Responsabilităţile sunt ale adulţilor.
Mi-a vorbit ținând degetul arătător ridicat, ca o mustrare.
— Da, mulţumesc. Dar nu aş rezista în mijlocul unor puştani care se distrează, nu mă mai simt la fel ca ceilalți. Mă gândeam că sunt una dintre ei, dar era complet fals. Acum ştiu, destinul meu e să fiu altfel.
Vorbeam doar cu Vanda, aproape ca şi cum Patrizia n-ar fi fost acolo, în faţa mea, pe covor.
— Destinul e o poveste de-a bătrânilor, nu poţi să crezi în asta la 14 ani. Şi chiar dacă crezi, trebuie să-l schimbi. E adevărat că nu eşti ca ceilalţi: nimeni n-are forţa ta. După tot ce s-a întâmplat, eşti pe picioarele tale, curată, ordonată, cu media 8 pe primul trimestru. Noi te admirăm, a spus privind o clipă spre fiica ei, căutând o confirmare.
— Nu ştii cât de mult efort fac să fiu curată şi ordonată, cum zici tu, şi să învăţ.
S-a aşezat pe pat oftând.
— Ştiu, dar continuă tot aşa, nu te lăsa distrasă de gândurile negre.
Patrizia mi-a luat mâinile, mi le-a strâns.
— Tu eşti prietena mea, între noi e totul ca înainte.
— Între noi două, da, şi m-am aplecat în față până când capetele ni s-au atins cu un zgomot uşor.
Afară, în stradă, o salvă de pocnitori anunţând de dinainte Epifania.”
