Editura Polirom vă oferă un fragment din romanul Recunoștință de Delphine de Vigan, apărut de curînd în colecția Biblioteca Polirom, și în ediție digitală, traducere din limba franceză de Cristina Jinga.
Să spui mulţumesc. Să primeşti recunoştinţa celuilalt. Pare foarte simplu. „Însă, uneori, este foarte complicat”, ne asigură scriitoarea Delphine de Vigan, ea însăşi protagonista unei drame asemănătoare celei din roman, mama ei fiind internată într-o instituţie de boli mintale. Recunoştinţă urmăreşte destinele a trei personaje: Michka, o bătrînă doamnă odinioară sclipitoare, reporter şi corector la reviste de prestigiu, căreia bătrîneţea îi răpeşte încet-încet independenţa şi limbajul, silind-o să se interneze într-un cămin de bătrîni; Marie, tînăra care a fost crescută de Michka, pentru că mama ei a eşuat lamentabil, şi care, dintr-odată, vede că nu mai are timp să-şi exprime recunoştinţa; şi Jérôme, tînărul ortofonist de la căminul de bătrîni, care-şi face meseria cu dăruire şi compasiune, fiind absorbit în valsul acesta al recunoştinţelor. Ceea ce-i leagă sînt amintirile din copilărie şi acel „mulţumesc” pe care n-au mai apucat să-l spună, trecutul care se întoarce şi le determină viaţa de mai tîrziu. Îi urmărim rînd pe rînd, descoperindu-le secretele şi rănile vii, necicatrizate. Pe fundalul dramatic al pierderii implacabile, autoarea proiectează un fascinant joc al cuvintelor: Michka, afazică, îşi pierde cuvintele şi inventează altele noi, răvăşind şi orientînd vorbirea în direcţii neaşteptate, adesea amuzante, dar mai cu seamă înduioşătoare.
„Delphine de Vigan îi priveşte cu o imensă empatie pe cei foarte în vîrstă, atunci cînd viaţa devine o flacără firavă, care se poate stinge în orice clipă. […] Locuit de tăceri copleşitoare, acest roman luminos, scris într-un stil simplu şi tandru la fel ca personajele sale, ne aminteşte că există atît de multă recunoştinţă, încît avem nevoie de ani buni înainte s-o putem exprima.” (La Croix)
„Într-o lume în care discursul urii se dezlănţuie pe ecranele noastre, romanul lui Delphine de Vigan pare să aibă asupra Franţei efectul unui balsam.” (Le Devoir)
„Ne-am putea imagina o relaţie apropiată între loialitate şi recunoştinţă – să fii conştient de ce datorezi cuiva, să-i fii recunoscător, nu e acesta punctul de plecare al loialităţii? La un an după ce a consacrat un roman primului concept, Delphine de Vigan, care pare hotărîtă să dedice un ciclu de texte scurte legăturilor ce unesc oamenii, trece la al doilea, scoţînd la iveală o carte foarte diferită.” (Le Monde)
Delphine de Vigan (n. 1966) este romancieră şi scenaristă franceză. A publicat romanele Jours sans faim (2001), Les Jolis Garçons (2005), Un soir de décembre (2005), No et moi (2007), pentru care a primit un an mai tîrziu Prix des Libraires şi care a fost adaptat pentru marele ecran în 2010, Les Heures souterraines (2009), Rien ne s’oppose à la nuit (2011), laureat cu Prix du roman Fnac, Prix Roman France Télévisions şi Prix Renaudot des Lycéens, şi D’après une histoire vraie (2015), recompensat cu Prix Renaudot şi Prix Goncourt des Lycéens şi ecranizat în regia lui Roman Polanski în 2017. La Editura Polirom, din opera autoarei a mai apărut romanul Legămintele (2019).
FRAGMENT
„A doua zi, o găsesc la birou.
Pregătită.
Mă așez lângă ea.
Îi împing blocul de hârtie în față și-i dau unul dintre creioanele mele. Știu că nu-i plac nici stilourile, nici cariocile. Vrea să poată șterge, să poată începe din nou.
Preţ de câteva minute, rămâne aşa, cu creionul ridicat. Așteaptă cuvintele.
Știu cât sunt de rare acum. Îndepărtate, îngropate, amestecate.
— Vrei să te ajut, Michka?
Îmi face semn că nu.
Mă îndepărtez.
Mă așez pe marginea patului, mă uit pe fereastră.
Avem tot timpul.
O văd că scrie. Foarte încet. Vreo zece cuvinte. Mâna îi tremură, dar se străduiește. Știu că în clipa asta dă totul, tot ce i-a rămas. Își folosește toate armele.
Ascult scârțâitul creionului pe hârtie. Apasă cu putere.
Aproape că-mi vine să mă întind pe patul ei și să ațipesc câteva clipe. Căci în camera asta, lângă această doamnă bătrână, mă simt ciudat de în siguranță.
A terminat.
Împăturește hârtia.
Fără să mă uit, pun scrisoarea în plic și-l închid sub ochii ei. Are dreptul la asta, mai presus de toate, la această demnitate. Scriu adresa căminului de bătrâni al lui Nicole Olfinger și numărul camerei sale.
— O s-o pun la poștă când plec.
Cu o mișcare a capului, încuviinţează.
— Ne vedem joi?
Încuviințează din nou, epuizată.
Dar chiar înainte să plec, mă oprește cu un gest.
— Și dumneata?… Cu… t… ticul dumitale?
— A…
— Ce-i de făcut?
— Nu știu, Michka.
— De ce atâta timp?
— Știi, tatăl meu n-a încercat niciodată cu adevărat să mă revadă. De fapt, cred că prezența mea îi e insuportabilă. Nu mă cunoaște. Nu are despre mine decât o imagine falsă, deformată, care i-a rămas fixată pentru totdeauna.
— De ce?
— Nu știu. Poate pentru că, pur și simplu, nu sunt fiul pe care l-a visat el. Ca și cum ceva din mine l-ar ofensa. Mă percepe ca pe un inamic. Caută dovada, greșeala. Și-apoi ripostează, în maniera lui. Dar cuvintele distrug, știi. Insultele, injuriile, sarcasmul, criticile, reproșul sunt ca amprentele. De neșters. Și privirea aceea care judecă mereu, care caută neîncetat punctul slab. Și-apoi amenințările. Toate astea lasă urme, știi. E dificil, după aceea, să mai ai încredere. Să te iubești pe tine însuți. A suferit. Mult. Știu. Și timpul trece, e adevărat, ai dreptate. Dar vine oare un moment în care lucrurile se liniștesc? Nu știu. Nu sunt sigur. Mi-ar plăcea să cred că da. Eu am iertat de mult. Dar nu știu dacă e cu putință și altceva. Altceva mai mângâietor.
Nu mă slăbește din ochi.
În loc de răspuns, îmi dă blocul cu hârtie de corespondență și creionul pe care i le împrumutasem.
— Toate astea trebuie puse.
— Unde, Michka?
— Pe hârtie.
— De-acord, îți promit. O să pun toate astea pe hârtie.”
