Secole diferite – problemă comună

Pe 1 octombrie 1946, Alfred Rosenberg era al șaselea inculpat care își afla verdictul dat de Tribunalul Militar Internațional din cadrul Proceselor de la Nürnberg: moarte prin spânzurare. Cadrul de execuție a fost descris de jurnalistul american Kingsbury Smith pentru International News Service:

„Trei eșafoade de lemn vopsite în negru se aflau în sala de sport a închisorii, o încăpere lungă de 30 de metri și lată de 10. Cu doar trei zile înainte de execuții, sala de sport a fost folosită de gardienii americani pentru un meci de basket. Două dintre cele trei spânzurători au fost folosite alternativ.(…) Baza eșafoadelor era placată cu lemn pe trei părți și acoperită cu o pânză neagră pe una din părți, astfel încât nimeni nu a văzut lupta cu moartea a celor care atârnau cu gâturile rupte.”

Rosenberg, al patrulea la rând, a fost încătușat și susținut din ambele părți pentru a urca cele treisprezece trepte ale spânzurătorii. Înainte de a fi spânzurat, Alfred Rosenberg nu a avut nimic de declarat.

La 27 iulie 1656 în sinagoga din Houtgracht, Amsterdam, rabinul Saul Levi Mortera citea în ebraică cherem-ul pentru cel ce se numea Baruch Spinoza:

„Domnii ma’amad-ului, cunoscând de multă vreme opiniile şi faptele rele ale lui Baruch de Spinoza, au încercat prin diverse mijloace şi promisiuni să-l aducă înapoi de pe calea cea rea. Nereuşind însă să îl facă să se îndrepte ci, dimpotrivă, primind tot mai multe veşti despre ereziile îngrozitoare pe care le practică şi le predă altora şi despre faptele sale monstruoase, şi având despre aceste lucruri numeroşi martori de încredere care au depus şi au dat mărturie în acest sens în prezenţa numitului Spinoza, s-au convins de adevărul acestor lucruri; şi după ce ele au fost investigate în prezenţa onorabililor chachamim (înţelepţi), s-a decis, cu consimţământul lor, ca numitul Spinoza să fie excomunicat şi eliminat din poporul lui Israel. Din porunca îngerilor şi din ordinul sfinţilor, îl excomunicăm, îl eliminăm, în blestemăm şi îl osândim pe Baruch de Spinoza, cu încuviinţarea lui Dumnezeu, Binecuvântat fie El, şi cu consimţământul întregii sfinte congregaţii, şi în faţa acestor sfinte suluri cu cele 613 porunci scrise în ele, afurisindu-l cu osânda cu care Iosua a blestemat Ierihonul şi cu blestemul cu care Elisei a blestemat copiii şi cu toate pedepsele scrise în Cartea Legii. Blestemat fie el ziua şi blestemat fie noaptea; blestemat când şade şi blestemat când se scoală. Blestemat când iese şi blestemat când intră. Domnul nu-l va cruţa, ci mânia Domnului şi gelozia sa vor fumega împotriva acestui om, şi toate blestemele scrise în această carte vor fi asupra lui, iar Domnul va şterge numele său de sub ceruri. Şi Domnul îl va pune între cei răi, afară din triburile lui Israel, după toate blestemele testamentului care sunt scrise în această carte a legii. Pe când voi, care rămâneţi credincioşi Domnului Dumnezeului vostru, sunteţi vii cu toţii astăzi. Poruncim ca nimeni să nu comunice cu el verbal sau în scris, nici să-i facă vreun favor, nici să stea cu el sub acelaşi acoperiş sau la mai puţin de cinci metri de el, nici să citească vreun lucru compus sau scris de el.”

Cherem-ul lui Spinoza a fost dur și irevocabil. În fond, care ar fi legătura dintre aceste două personalități care și-au marcat secolele într-un mod diametral opus? Yalom încearcă să o găsească bazându-se pe unul dintre documentele procesului de la Nurimberg – documentul 17b-PS. În 1942, ERR-ul lui Rosenberg a confiscat biblioteca lui Spinoza de la Rijnsburg. Oberbereichsleiter Schimmer, șeful ERR în Olanda, a raportat următoarele:

„Bibliotecile aparținând Spinozana Societas din Haga și cea a Casei Spinoza din Rijnsburg au fost, asemenea împachetate. Împachetate în optsprezece cutii, acestea, de asemenea, conțineau lucrări timpurii extrem de valoroase, de mare importanță pentru cercetarea chestiunii Spinoza. Directorul Spinozana Societas a încercat, cum era de așteptat, să ascundă biblioteca de noi, folosinduse de tertipuri pe care le-am identificat.”

Ce presupune chestiunea Spinoza? Ce dorea să găsească antisemitul Rosenberg în cărțile ce aparțineau evreului Spinoza este întrebarea de la care a pornit travaliul literar. Ca întotdeauna, Irvin Yalom are darul de a-și surprinde cititorul prin teorii posibile. Relatarea pornește din două puncte temporale diferite (sec XVII, respectiv XX), liniile narative merg în paralel, ambele povești datând din perioada copilăriei, geniul promițător Baruch și micul Alfred căruia nu-i plăceau distracția și jocul, continuând până la maturitate, filosoful Bento și pseudofilosoful Alfred. Urmând un algoritm pe care l-a utilizat și în Plânsul lui Nietzshe, autorul încearcă să transpună niște adevăruri istorice într-un context ficțional. Romanul menține liniile biografice aproape intacte, unica abatere de la adevăr fiind crearea a două personaje prin intermediul cărora se va face analiza: Franco Benitez și Friedrich Pfister.

Din perspectiva documentară, scrierea poate prezenta pentru cititorii neinițiați o posibilitate de a cunoaște ideile dominante din Etica și Tratatul teologico-politic ale lui Baruch Spinoza, cât și de a urmări parcursul intelectual al acestuia de la evreu practicant promițător la apostat fără drept de întoarcere. O conduită literară similară este valabilă și în cazul lui Alfred Rosenberg, istoria biografică parvine fără modificări. În calitatea sa de ideolog principal al partidului nazist, acesta a militat pentru diferențierea rasială, socială politică și religioasă, a pus bazele antisemitismului celui de-al Treilea Reich, fiind influențat din tinerețe de meditațiile ginerelui lui Wagner, Houston Stewart Chamberlain, iar lucrarea sa Mitul secolului XX a fost al doilea bestseller după Mein Kampf.

În maniera sa specifică, detectivistă, Yalom reușește să arate circumstanțele formatoare de caracter, chinurile psihicului obsedat de o idee și gradul de rezistență la o posibilă terapie. Portretizarea identitară se face în opoziție și se preferă metoda analitică de tip dialog socratic. Fiind un psiholog existențialist, e de așteptat să le fi atribuit personajelor sale contradicții interioare care necesită rezolvare:

„La urma urmei, a fost și el om (cu referire la Spinoza, dar valabil și pentru Rosenberg), așadar trebuie să se fi confruntat cu aceleași conflicte fundamentale omenești care ne-au tulburat atât pe mine, cât și pe numeroșii mei pacienți cu care am lucrat de-a lungul deceniilor.”

Este vorba despre sentimentul de apartenență și incluziune. Atât Spinoza, cât și Rosenberg sunt indivizi solitari prin alegere personală, dar felul în care fac față acestei situații trădează gradul de maturitate al acestora: Spinoza o face prin detașare, Rosenberg prin aroganță și căderi nervoase.

Autorul scrie într-o manieră contrastantă, nu întâmplător deschiderea narativă este făcută prin intermediul lui Rembrandt și Vermeer, maeștri ai umbrelor și luminii, semnându-și operele. Felul dinamic de relatare a expertizei cât și inovaţia pe care o aduce autorul în cercetarea chestiunii Spinoza fac din această carte o lectură plăcută și informativă, iar lămuririle atașate romanului îi conferă și credibilitate. Admiratorilor lui Yalom le sugerez să nu își facă așteptări și nici comparații cu lecturile anterioare, ci să se lase purtați de farmecul unei posibile întâmplări.

„Problema Spinoza” de Irvin D. Yalom