O prevestire care schimbă oamenii. O carte despre cum binele și răul se fac deodată, despre cei simpli, care nu deosebesc dreapta de stânga și despre cei complicați, care se cred aleșii lui Dumnezeu. Despre poveștile care îndreptățesc și nedreptățesc, despre tați și despre Tată, și despre o fiică isteață, care nu lasă povestea să moară.

O carte în care dragostea vine neinvitată, ca oricând și oriunde pe lume. Un roman cu suspans, despre marea aventură a încercării omului de a găsi un rost vieții.

Pentru prima oară în literatura română, un roman care reface realist o pagină din Vechiul Testament: istoria nesupusului profet Iona. O lume colorată, cu personaje din satul lui Iona, de pe corabia pe care călătorește și din cetatea cu sclipiri ca din 1001 de nopți, Ninive. Nu lipsesc monstrul din ape și cei de pe pământ.

***

Credit foto: Mihai Benea

Prevestirea este al 4-lea roman publicat de Ioana Pârvulescu. După 4 ani de la Inocenții, romanul copilăriei brașovene, și după mai bine de un deceniu de la debutul cu Viața începe vineri (continuat cu Viitorul începe luni), despre Bucureștiul epocii frumoase, autoarea schimbă complet decorul și costumele, dar amprenta ei stilistică rămâne: ironia tandră și jocul narativ care ascund, niciodată complet, hohotul marilor întrebări fără răspuns.

IOANA PARVULESCU, scriitoare și profesor la Facultatea de Litere din București, unde predă literatură română modernă. Timp de 18 ani a fost redactor la România literară, unde a scris săptămânal. La editura Humanitas a inițiat și coordonat colecția de literatură uni­versală „Cartea de pe noptieră“. Romanele ei sunt traduseîn peste 10 limbi europene.

SCRIERI PRINCIPALE: Lenevind într-un ochi (1990), Alfabetul doamnelor (1999), Prejudecăți literare (1999), Întoarcere în Bucureștiul interbelic (2003), În intimitatea secolului 19 (2005), În Țara Miticilor(2007), Întoarcere în secolul 21 (2009), Viața începe vineri (2009), Cartea întrebărilor (2010), Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale (2011), Viitorul începe luni(2012), Cum continuă povestea (2014), Inocenții (2016), Dialoguri secrete: Cum se roagă scriitorii și personajelelor (2018). A obținut în 2013 Premiul Uniunii Europene pentru romanul Viața începe vineri.

TRADUCERI: Angelus Silesius, Călătorul heruvimic / Cherubinischer Wandersmann (1999), Maurice Nadeau, Să fie bine cuvântați (2002), Laurent Seksik, Consultația (2007), Rainer Maria Rilke, Îngerul păzitor (2007), Milan Kundera, Sărbătoarea neînsemnătății (2014), René Goscinny & Albert Uderzo, Asterix, viteazul gal (2017), René Goscinny & Albert Uderzo, Cosorul de aur (2018).

ANTOLOGII: De ce te iubesc: Paradoxurile iubirii în poezia lumii(2006), Povești de dragoste la prima vedere (2008), Intelectuali la cratiță: Amintiri culinare și 50 de rețete (2012), Și eu am trăit în comunism(2015).

***

Fragment din Cartea a III-a, Umbra verde, capitolul Corpurile lor nu mai serveau la nimic

Din ziua banchetului și a prevestirii nimeni nu mai făcuse dragoste în Ninive. E ciudat, într-un oraș cu 120 000 de locuitori, dintre care aproape jumătate apți de dragoste, să existe nu o clipă, nu o zi, ci zile-n șir când nu se mai produce uitarea asta de sine, numită în fel și chip și pe care nici un nume n-o acoperă deplin, suspendarea asta într-o realitate de deasupra realității, din momentul în care două trupuri se fac unul și își vorbesc pe limba lor. Lucrul cel mai banal și cel mai neobișnuit, cel mai previzibil și cel mai incontrolabil, de care îți poți bate joc pe bună dreptate și pe care îl poți preamări cu la fel de multă dreptate și oricum l-ai numi, frumos sau urât, nu greșești, căci, la fel ca lui Dumnezeu, i se potrivesc toate numele. Ca și cum, în orașul-cetate, ninivenii ar fi uitat, toți deodată, să-și vorbească pe limba pe care toți o înțeleg la fel, a trupurilor. Ca și cum corpurile lor nu mai serveau la nimic, erau ca pielea șarpelui, puteau fi dezlipite de suflet și lepădate fără durere. Nu se mai atingeau nici cu buzele, nici cu mâinile și nici măcar cu privirile sau vorbele sau gândurile, uitaseră că există și mângâiere pe lume. Pofte nu simțea nimeni, acum. Căsătorii nu se mai făceau. Mâncau, cu gura amară, după apusul soarelui, când își hrăneau și oile și vitele, dar și atunci puțin și cumpătat, fără foame și fără carne. Apă beau atât cât să nu se îmbolnăvească, iar cu vinul stropiseră praful drumului și pământul îl înghițise cu gura lui mare și nesătulă. La porunca regelui, care stătea zile întregi cu fundul în cenușă, ninivenii se acoperiseră cu pânză de sac, își acoperiseră și animalele, pe care le hrăneau și le adăpau, la fel, numai după asfințit. Multe mame își înfășaseră și pruncii cu sac aspru și plânsul lor nu mai contenea. De la rege și regină până la ultimul curtean, în palatul de la miazănoapte se purtau ca și cum ar fi fost doar umbre desprinse de trup. Ca și cum catastrofa s-ar fi produs deja și i-ar fi lipsit de carnea din care erau făcuți și de toate poftele ei. Încercau să-l iubească pe zeul unic al lui Iona.

În palatul lui Belus, de la mizănoapte, era și mai vizibilă schimbarea. Toate podoabele fuseseră puse în lăzi de lemn și îngropate. Sargina purta acum, direct pe pielea ei fină, un sac tăiat la gură de ea însăși, cu niște foarfece aurite, cu care, atunci când se întâlneau tăișurile, se sfâșiau între ei un câine și-o pisică. Firele sacului îi produceau mâncărime, părul i se revărsa lung, lucios și nepieptănat peste umeri și nici un ulei și nici o vopsea nu-i mai sporea strălucirea. Dar era tot atrăgătoare, iar ochii căprui luceau în conturul lor de cearcăne. Belus se subțiase, fața îi devenise melancolică, iar așa, lipsită de cruzime și de îngâmfare, era chiar plăcută. Și vocea, tristă, se făcuse mai frumoasă. Nevestei lui nu-i venea să creadă că înaintea ei e același om de acum câteva zile, căci o privea și o vedea parcă pentru prima dată. Miracolul ăsta îl împliniseră cuvintele străinului, poate ca să o apere pe mai departe. Ea însă nu se schimbase pe dinăuntru, deși pe dinafară purta sac. Era fragedă și preocupată cu disperare nu de zeul lui Iona, ci doar de Iona. I se lipise gândul de el. Musafirul îi lipsea în fiecare clipă, îi venea să-l strige, să se ducă după el, să-l găsească, să se agațe de el, dar știa că ar fi alungat-o, că l-ar fi supărat, că era preocupat doar de prevestire. Zeul lui făcea numai ce voia el și te făcea să faci ce nu vrei tu. Dar uneori femeia e mai tare decât zeul.