Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul Prăbușirea, de F. Scott Fitzgerald, apărut în colecția „Biblioteca Polirom”, traducere din limba engleză și note de Radu Pavel Gheo, ediție de Edmund Wilson, volum disponibil şi în ediţie digitală.

Un autoportret extrem de personal al ascensiunii şi decăderii unui mare scriitor, marcat de amestecul de romanţios şi realism ce reprezintă trăsătura distinctivă a lui F. Scott Fitzgerald, Prăbuşirea urmează povestea declinului său subit, la vîrsta de treizeci şi cinci de ani, de la succesul eclatant la disperarea pustie, precum şi a recuperării sale îndîrjite. Această antologie revelatoare, care include cele mai viscerale eseuri ale lui Fitzgerald – laolaltă cu scrisorile expediate sau primite de la prietenii săi Gertrude Stein, Edith Wharton, T.S. Eliot, John Dos Passos şi Edmund Wilson (cel care a elaborat acest volum la puţin timp după moartea lui Fitzgerald) –, ne vorbeşte despre un bărbat plin de farmec şi talent, pe care exuberanţa şi geniul l-au făcut să devină un simbol al Epocii Jazzului, iar nesăbuinţa l-a doborît.

„Nu poţi pretinde că l-ai citit pe Fitzgerald dacă nu ai citit Prăbuşirea.” (The New Leader)

„Scînteietor şi tragic… Fitzgerald îşi explică decăderea de la rangul de romancier de primă mînă la cel de scribălău holly-woodian. Rezultatul este un extraordinar studiu de caracter, complet lipsit de reţineri sau muşamalizări.” (Time)

„Epuizarea fizică şi spirituală a lui Fitzgerald este descrisă scli-pitor, iar eseurile au o francheţe uluitoare.”

(The New York Review of Books)

„Începem să înţelegem afecţiunea noastră neobişnuită pentru acest scriitor. El nu avea nici un fel de armură… Plonja direct în inima nesăbuită a tuturor lucrurilor, la fel cum a plonjat în fîntîna arteziană de la Plaza.” (E.L. Doctorow)

„Dureroasă, revelatoare, nepreţuită pentru aceia dintre noi că-rora le pasă de arta scrisului.” (The Saturday Review)

Francis Scott Key Fitzgerald (1896-1940) s-a născut la St. Paul, Minnesota. A publicat primul roman, This Side of Paradise (Dincoace de Paradis; Polirom, 2005, 2013), în 1920. Capodopera sa Marele Gatsby a apărut în anul 1925 (Polirom, 2002, 2007, 2011, 2013, 2017). Următorul mare roman, Tender Is the Night (Blîndeţea nopţii; Polirom, 2001, 2009, 2016), a fost publicat în 1934. Fitzgerald a mai scris The Beautiful and Damned (Cei frumoşi şi blestemaţi, 1922; Polirom, 2008, 2018) şi The Love of the Last Tycoon (Dragostea ultimului magnat, publicat postum, în 1941; Polirom, 2010, 2015).

Este şi autorul mai multor volume celebre de povestiri.

*****

Fragment din volumul Prăbușirea

„Chestia e că un om se poate prăbuși în mai multe feluri – poate cădea în cap, caz în care puterea sa de decizie este preluată de alții!, poate cădea fizic, caz în care nu mai are altă soluție decît să se dea pe mîinile oamenilor în halate albe, sau poate cădea nervos. Intr-o carte golită de compasiune, William Seabrook povestește, cu un soi de mîndrie și cu un final cinematografic, cum a devenit el asistat social. Ceea ce i-a declanșat alcoolismul sau s-a asociat cu acesta a fost o cădere a sistemului său nervos. Deși autorul acestor rînduri nu a ajuns atît de dependent – căci în momentul de față nu a gustat de șase luni nici măcar un pahar de bere –, reflexele sale nervoase au fost cele care i-au cedat : prea multă furie și prea multe lacrimi.

Mai mult – ca să revin la ideea mea că viața poate fi agresivă în diverse feluri –, înțelegerea faptului că mă prăbușisem nu a venit concomitent cu lovitura, ci cu întîrziere.

Cu puțin timp înainte stătusem în biroul unui medic extraordinar și ascultasem o sentință gravă. Apoi, cu ceea ce acum, judecînd retrospectiv, pare un soi de indiferență, continuasem să-mi văd de treburi în orașul unde locuiam la acea vreme, fără să-mi fac prea multe griji, fără să mă gîndesc cît de multe lucruri rămăseseră nefăcute sau ce-o să se întîmple cu problema asta sau cu responsabilitatea cealaltă, așa cum fac oamenii în cărți. Aveam o asigurare bună și, oricum, nu prea reușisem să am cine știe cîtă grijă de majoritatea lucrurilor lăsate pe mîna mea, nici măcar de propriu‑mi talent.

Dar am avut brusc sentimentul acut că trebuie să fiu singur. Nu mai voiam să mă întîlnesc cu nici un om. Toată viața mea văzusem extrem de mulți oameni – ca om de societate, eram unul mediu, dar mult peste medie în tendința de a-mi identifica ființa, ideile, destinul cu cele ale indivizilor din toate clasele sociale cu care intram în contact. Întotdeauna eram salvat sau salvam pe cineva – intr-o singură dimineață treceam prin toate emoțiile ce i se pot atribui lui Wellington la Waterloo. Trăiam intr-o lume de vrăjmași de nepătruns și de prieteni și susținători de neînlocuit.

Dar acum îmi doream să fiu absolut singur, așa că am aranjat să mă izolez întru cîtva de grijile obișnuite.

N-a fost o perioadă nefericită. Am plecat și am dat peste mai puțini oameni. Am descoperit că eram stors de vlagă. Puteam să zac pur și simplu și mă bucuram s-o fac, uneori dormeam sau moțăiam douăzeci de ore pe zi și în restul timpului încercam cu îndîrjire să nu gîndesc – în loc de asta, făceam liste – făceam liste și le rupeam – sute de liste : cu comandanți de cavalerie, jucători de fotbal și orașe mari, cu melodii de succes și aruncători de la baseball, cu vremuri fericite, hobby-uri, case în care am locuit, cu costumele pe care le-am avut de cînd am plecat din armată, cu perechile de pantofi (nu am luat în calcul costumul cumpărat la Sorrento, care a intrat la apă, nici cămașa de costum, gulerul și pantofii ușori pe care i-am cărat după mine ani în șir fără să îi port vreodată, pentru că pantofii s-au jilăvit și s-au scorojit, iar cămașa și gulerul s-au îngălbenit și au mucegăit de la apret). Și liste cu femeile care mi-au plăcut, și cu vremurile cînd m-am lăsat tratat de sus de oameni care nu îmi erau superiori nici în privința caracterului, nici ca înzestrare.

…Și apoi, brusc și surprinzător, m-am simțit mai bine.

…Și m-am prăbușit ca o uscătură din pădure imediat ce am auzit vestea.

Acesta este adevăratul sfîrșit al poveștii. Ce am putut face în privința asta va trebui să rămînă în acel loc numit de obicei „pîntecele timpului“.”