Poveste bănățeană

Radu Pavel Gheo este un prozator înzestrat, așa cum sunt, de altfel, toți cei din zona Banatului. Au har, au farmec, dar mai ales o nestăvilită poftă de a benchetui lingvistic și prozastic. Asimilează și adaptează spontan diverse experimente literare, au umor, sunt oameni faini, deschiși spre semenii lor, de oriunde s-ar trage aceștia. Sunt reflexivi și culți, fără să cadă însă în păcatul ostentației.

Apărut în toamna lui 2016, romanul Disco Titanic reface, ca și cartea anterioară (Noapte bună, copii!, 2010), destinul destul de contorsionat al unor adolescenți, din perioada comunistă și până în zilele noastre. Din prezent spre trecut, mai bine zis, prin bucle și breșe narative specifice. Nu ne putem elibera niciodată de propriul trecut și mai ales de drojdiile lui, de eroziunea lor insidioasă, acesta pare să fie mesajul cărții, în care autorul însuși devine, la un moment dat, un personaj episodic, păstrându-și numele real și vădita notă (auto)persiflantă.

În „mulțumirile” de la finalul romanului, Radu Pavel Gheo face câteva precizări despre documentarea întreprinsă în perioada 2010-2012, când a călătorit în Croația împreună cu soția sa. Aflăm astfel că titlul se referă la numele unei discoteci din Split, pe malul Adriaticii, care a funcționat până la începutul anului 1990. Azi, clădirea este o ruină, așa cum se observă și pe coperta principală. Locul acela straniu, informațiile oferite de oamenii de acolo, toate îl fac să se gândească intens la viitorul roman. L-au ajutat, în documentare, mai multe persoane din cadrul unor asociații culturale din Split, Zagreb sau Zug (Elveția). Simple cunoștințe sau prieteni, au contribuit atât la acumularea datelor istorice despre țările din fosta Iugoslavie, cât și la corectarea eventualelor greșeli de croată din text.

Într-un interviu recent (8 noiembrie 2016), acordat Nonei Rapotan, coordonatoarea Bookhub.ro, scriitorul bănățean vorbește, printre altele, despre gestația, conținutul și mesajul cărții sale, despre vara anului 2010, când el și Alina au hotărât să viziteze discoteca descoperită pe net, intuind amândoi că „locul acela ascunde un subiect de roman”. Între 2011-2016 a lucrat intens la carte: „am clădit subiectul, am definitivat personajele, am legat poveștile”. Întrebat, de pildă, cum ar dori să fie primită/citită cartea sa de către public, răspunsul lui Radu Pavel Gheo este următorul: „dacă se poate, să fie citită într-o singură zi. Sau, hai, două. și să le placă”, subliniind faptul că există filiația cu romanul anterior: „…e o carte care vine pe același filon și are destule puncte comune, de la poveștile adolescenței până la cele ale maturizării”. În Disco Titanic, povestea îl are în centrul ei pe Vlad Jivan, patronul unei edituri timișorene din 2011, fost jucător de baschet, rănit în timpul revoluției din 1989, mare amator de bere și de discuții pe diverse teme cu gașca de prieteni. Este căsătorit cu Emilia, profesoară și poetesă, are un fiu adolescent și face afaceri reciproc avantajoase cu un fost securist. Resimte din plin presiunea unor amintiri din propria adolescență, legate de o excursie cu părinții la Split, în Croația. Cei trei prieteni sunt Vivi, Cornel și Loți. Cu ei patru la o terasă, după un meci de baschet, se deschide cartea, într-o scenă de prezentare. Dialogul curge lejer, natural, străbătut de flash-uri din trecutul lor comun, corelat cu neîmplinirile din prezent. Inițial, tema discuției se centrează obsesiv pe secesiunea Banatului, văzut ca o zonă românească superioară celorlalte, amenințată îndeaproape de mitici, adică de oltenii care s-au infiltrat peste tot și au erodat, încet-încet, cu firea lor gregară, bunul-simț și spiritul gospodăresc al bănățenilor, precum și de țigani, care au format deja o veritabilă organizație mafiotă: cumpără imobile pe mai nimic (practicând șantajul), vile, case de raport, spitale etc. Cei patru prieteni aduc în discuție conjunctura Marii Uniri, perioada în care a existat Republica Banat, propunând, în cele din urmă, un posibil stat independent bănățean:

„-Granița la Orșova! Granița la Orșova și miticii cu pașaportul la vamă. Dacă-s ok, intră, dacă nu, adio și-un praz verde, cum le place la olteni. Olteni, bucureșteni, ce-oți fi, plecați în pula mea acasă dacă nu știți să vă purtați civilizat! Bun, nu zic să-i alungi pe toți cu un șut în cur. Niciodată n-am zis așa ceva, că mi-s bănățean și bănățenii or fost totdeauna tolerenți. Noi aici am trăit și ne-am înțeles unii cu alții, sute de ani, n-o contat care ce ni-s: români, unguri, nemți, sârbi. Cui îi pasă atâta vreme cât ești om?!” (pag. 20)

Pe măsură ce lectura înaintează, afli treptat că viața niciunuia dintre ei nu este așezată pe făgașul dorit. Vivi a divorțat și afișează un soi de cinism forțat, Loți s-a însingurat, e înglodat în lipsuri și în datorii, Cornel lucrează la primărie și asistă neputincios la tot felul de matrapazlâcuri. Vlad pare singurul realizat pe toate planurile: s-a căsătorit din dragoste, a făcut bani, și-a ridicat o vilă, conduce o editură, își permite o mașină scumpă. Dar viața nu este întotdeauna ceea ce pare. E așezată pe renunțări și compromisuri tacite. Prin retrospecții, cititorul este condus în anii adolescentini ai lui Vlad Jivan, puștiul rebel, înalt și cu succes la fete, căruia o excursie de o săptămână în Croația îi dă peste cap totul. Radu Pavel Gheo recreează atmosfera cenușie din anii comunismului târziu, cozile imense la alimente, filajele securiștilor, șantajul practicat de către unii profesori, dar și deschiderea Temișvarului (Timișoarei) spre Iugoslavia și spre Occident. Sunt decupate, de asemenea, scene din revoluția timișoreană din zilele de 16-17 decembrie 1989, rănirea lui Vlad Jivan, moartea unor tineri, haosul creat…

Excursia în Croația deschide o altă breșă în roman: drumul parcurs cu Dacia părinților și popasurile făcute îi prilejuiesc adolescentului o comparație între comunismul românesc și cel din statele fostei Iugoslavii:

„…vitrinele magazinelor arătau așa cum și-a imaginat că trebuie să fie magazinele din Occident. Blugi pe umerașe, blugi de vânzare la liber, pantofi sport Adidas și Puma, tricouri colorate, stive de casete și discuri cu muzică rock în magazine specializate, chiar și casete video – tot ce în Timișoara se vindea pe piața neagră aici era la vedere, la îndemâna oricui. Doar intrai în magazine, cereai, încercai și cumpărai. Reclame colorate la haine, băutură, mașini, biscuiți, la reviste și la orice prostioară împânzeau zidurile, stâlpii și vitrinele. Era atâta lumină și atâta culoare încât numai amintirea străzilor cenușii și prăfoase de acasă îi reteză o parte din bucurie: într-o săptămână urmau să se întoarcă acolo, dincolo de frontieră, în lumea lui Ceaușescu, a comunismului și a cartelelor la alimente.” (pag. 219)

Acolo, în vara aceea unică, se îndrăgostește prima dată. Alături de Marina, de fratele ei, Renato, de gașca formată din Boris, Frane, Danița, va trăi o săptămână în care face alegerile decisive. Va dansa în Disco Titanic, va vinde produse în bazar, va înota, va visa la o libertate pentru care nu e suficient de pregătit. Discoteca, marea și Marina sunt metafora acestei libertăți. Tinerețea lor pare invincibilă. Și eternă…

După douăzeci de ani, în cea de-a doua călătorie, de data aceasta cu Emilia, soția sa, Vlad Jivan simțea amenințarea unei fantome, inclusiv a demonilor lăuntrici. Războiul secesionist dintre țările iugoslave, ca și revoluția românească din 1989 își arată rănile purulente. Sunt pagini dense, pagini dureroase. O breșă narativă extrem de percutantă este aceea a întâlnirii dintre Vlad și Frane, în care acesta din urmă povestește cum a fost în război, cum a murit Renato, cum a salvat-o pe Danița dintr-un lagăr de prizonieri. Ororile de acolo, ura dintre sârbi și croați, dezumanizarea.

În oglinda poveștii lui Frane, Vlad Jivan revede trecutul și prezentul, tinerețea și compromisurile. Noaptea aceea caldă, în care, ieșiți de la Disco Titanic, au bătut un om până n-a mai rămas din el decât „un ghemotoc nemișcat, alb, pe pietriș”. De-abia de atunci a început Fuga. O fugă în zigzag, o maturizare rapidă, în care vara aceea este împinsă înapoi, mereu înapoi, ca un secret teribil…

Am subliniat atât de multe pasaje în cartea lui Radu Pavel Gheo, încât mi-e greu să aleg. Noi, cei care am trăit și ne-am maturizat în comunism, vom citi romanul acesta ca și cum ar fi (și) despre noi. Eu, mai cu seamă, trăitoare în Mehedinți, am resimțit mereu influența benefică a Banatului. Am ascultat aceleași melodii sârbești, aceleași posturi de televiziune. Am purtat aceiași blugi, luați de pe piața neagră. Bomboanele, țigările, cuvintele. Tot ce era dincolo, la cuscri, însemna pentru noi, atunci, libertatea. Lectura acestei cărți a luat astfel forma unei călătorii în propria-mi adolescență…

Disco Titanic, Radu Pavel Gheo coperta-disco