Despre Radu Pavel Gheo nu sunt prea multe noutăți: scrie, ba chiar scrie foarte bine, e în continuare mult prea tânăr pentru cât de mult scrie (cîrcotașii spun asta, nu eu!). Găsiți amănunte pe site-ul de autor, un site foarte bine organizat și ținut la zi (ceea ce este cu adevărat admirabil). Despre Radu Pavel Gheo, omul, bănuim că îl completează și îl susține pe scriitor; sau e invers? Cine știe? De fapt, pe noi ne interesează ultima lui carte, Disco Titanic pe numele ei. Care carte s-ar putea să fie mai bună decît cele scrise pînă acum. Dar nu dăm pronosticuri, doar vă lăsăm să citiți interviul, după care să căutați cartea. Ne-ar bucura dacă ne-ați da un semn despre impresiile dvs. de lectură provocate de  Disco Titanic.

PS: să nu uit: autorul scrie cu î din i, așa că am păstrat textul în forma aceasta.

Într-un timp relativ scurt, mai puţin de o decadă, scriitorul a reuşit să dea lumii literare de la noi şi de aiurea nu mai puţin nouă volume de autor, la care se adaugă antologiile şi ultimul volum, proaspăt ieşit de sub tipar, „Disco Titanic”. De unde atâta creativitate sau zel creator sau prolificitate sau cum vreţi să-i mai spuneţi? Şi întreb, ştiind că nu staţi în faţa computerului doar ca să scrieţi propriile dvs. cărţi.

Ei, nu-s chiar aşa de prolific cum s-ar părea. Dacă e să fiu tipicar, în ultimii (exact) zece ani am publicat doar trei volume proprii, la care se adaugă Tovarăşe de drum, unde am fost doar unul dintre antologatori, împreună cu Dan Lungu, deci n-am scris decît prefaţa. A fost una dintre cărţile „mele“ pentru care m-am bucurat cel mai mult.

Ce-i drept, un pic mai înainte, între 2000 şi 2005, mi-au apărut rapid, unul după altul, cinci volume, dar explicaţia nu ţine de prolificitatea mea, ci de lumea editorială românească. Pe la începutul mileniului al treilea au apărut la noi edituri şi editori îndrăzneţi, cu acoperire pe întreaga piaţă de carte românească şi care au mizat masiv pe scriitorii tineri. O bună parte din cărţile publicate atunci erau de fapt scrise mai demult, dar zăceau în sertar, adică în computer. De exemplu, Fairia – o lume îndepărtată a fost scrisă sub formă de povestire prin 1994-1995, apoi, la sugestia lui O. Nimigean, am transformat-o într-un roman cvasi-fantasy prin 2001, dar de apărut abia în 2004, cînd Editura Polirom a deschis, practic, calea scriitorilor tineri cu colecţia „Ego.Proză“. E greu de imaginat cum ar arăta proza românească de astăzi fără această colecţie. Oricum, Fairia aşa a apărut atunci, în prima ediţie, la trei-patru ani după ce am scris-o.

Nu zic asta din cauză că m-aş feri de eticheta de scriitor… hai să zic energic, că sună bine. Mi-ar plăcea să scot un volum pe an. Din păcate, eu scriu lent, migălos, mai ales cînd e vorba de texte de mare întindere, şi nici nu am foarte mult timp. Timp liber, vreau să zic, fiindcă la noi scrisul e o activitate colaterală slujbei, muncii de fiecare zi. La Noapte bună, copii! am lucrat cinci ani – sigur, nu în fiecare zi, nu noapte de noapte, dar atîta a durat. Voiam să îmi iasă totul închegat şi să potrivesc cît mai bine poveştile care se amestecă acolo, să facă totul „clanc!“, cum zice Alina, soţia mea. Numai împletirea firelor poveştii, cu cronologia exactă, pe zile şi chiar ore (nu glumesc), mi-a luat cîteva luni.

Cam aşa s-a întîmplat şi cu Disco Titanic: în vara lui 2010, după ce apăruse Noapte bună, copii!, am găsit subiectul, adică discoteca aceea de la periferia Splitului, Disco Titanic. De fapt a descoperit-o Alina pe net şi am decis să mergem acolo, să vedem locul, ruina discotecii de odinioară. Am simţit amîndoi că locul acela ascunde un subiect de roman. Ce subiect, ce roman? Nu ştiam încă. Aşadar, am mers în Split în 2010, am mai mers o dată în 2011 – de data asta cu o rezidenţă literară „Marko Marulić“, acordată de asociaţia KURS –, şi de-acum aveam deja un subiect nebulos în minte. Am studiat locul, Disco Titanic, şi întreg oraşul Split, cimitirul Lovrinac, care e fascinant… în fine, am făcut ceea ce se cheamă muncă de documentare pentru partea croată şi ex-iugoslavă a cărţii. Pentru partea românească mi-a fost mai uşor, e o lume pe care o ştiu. Apoi, din 2011 pînă în iunie 2016, am tot lucrat la roman: am clădit subiectul, am definitivat personajele, am legat poveştile. E drept că au mai intervenit şi cei trei ani în care mi-am scris teza de doctorat şi atunci am cam lăsat literatura la o parte, dar nu cu totul. De-aia zic că de fapt scriu lent.

Şi mai e ceva: scriu de mînă, cu cerneală neagră, pe coli A4, şi abia după aceea transcriu pe computer, moment în care redactez sau rescriu pasaje întregi. E un întreg proces, aproape un ritual, care mai cere ceva timp.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Premiate sau nu, cărţile dvs. au prins la public. Aţi reuşit să vă faceţi o imagine cu privire la cititori: sunt tineri, cu bani sau fără, urmăritori fideli sau cum altfel? Contează pentru scriitor cine îl citeşte? Sau, mai degrabă contează de ce îl citeşte?

Contează să-l citească (să mă citească). Nu trebuie să fie de acord cu mine, ci să citească – şi, evident, să-i placă o carte sau alta, dar mai ales să-l pună pe gînduri după ce s-a bucurat de ea. Pentru mine cărţile bune sînt cele pe care le citeşti cu uşurinţă, care dau impresia că textul curge uşor, lejer, cărţile pe care, cum se zice, nu le poţi lăsa din mînă, şi care după aceea reuşesc să-ţi rămînă în minte multă vreme, să te frămînte sau măcar să-ţi rămînă imprimate în minte. După ce a apărut Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a, mi-au scris sau mi-au vorbit oameni care erau exagerat de aprobatori faţă de ideile de-acolo, dar şi unii care m-au criticat grozav pentru ele. Unii m-au acuzat de antiamericanism, alţii de proamericanism excesiv, pentru că fiecare a citit în cheia lui – dar ceea ce am reţinut eu de-aici a fost că, oricum ar fi, cartea nu i-a lăsat indiferenţi, au citit-o pînă la capăt şi au confruntat-o cu propriile concepţii şi convingeri. Asta îmi doresc eu ca scriitor. Bănuiesc că mi-a ieşit întrucîtva, dacă volumaşul ăsta a ajuns la o a treia ediţie şi cu un tiraj nou în 2016.

La fel stau lucrurile şi cu romanele – acolo e chiar mai complicat: un roman are nevoie de o poveste care să prindă, să captiveze, dar şi de ceva mai profund dincolo de poveste. Totuşi, în esenţă cred că anumite cărţi prind la public pentru că le declanşează cititorilor un soi de putere creatoare, îi fac să participe, să se emoţioneze, să judece, să imagineze şi ei. Autorul nu dă lecţii, nu educă, nu explică rosturile lumii, ci dezvăluie cu priceperea pe care o are, atîta cîtă o are, nişte lucruri ascunse în fiecare dintre noi. Sub forma unei poveşti – cu atît mai bine. Iar dacă reuşesc să scriu cărţi care atrag cititorul, înseamnă că mi-am atins scopul.

Cititorii mei… din cîţi am cunoscut, aş zice că sînt de toate genurile. Nu cred că am vreun cititor generic (după vîrstă, sex, educaţie). Am întîlnit oameni de vîrsta părinţilor mei care mi-au citit aproape toate cărţile – cu siguranţă, toate cele apărute la Polirom. Am discutat cu liceeni care fuseseră încîntaţi de Fairia şi Numele mierlei sau de Noapte bună, copii!. Am primit mesaje calde de la oameni din Statele Unite, Canada, Italia, Australia… Problema generală a scriitorilor români e că au cu toţii un public restrîns, selectat dintre oamenii care mai citesc şi au acces la librării, la cărţi, la informaţii despre carte. Mi-aduc aminte că am făcut o dată o lansare într-un sat, o comunitate destul de mare şi stabilă, unde elevii de la şcoala de-acolo au fost surprinşi că văd un scriitor relativ tînăr (acum vreo zece ani), dar mai ales viu, fiindcă pentru ei scriitorii erau morţi, nume din manuale, din canonul oficial. Iar copiii ăia erau atît de interesaţi şi de ageri, că îmi aduc şi acum aminte cu încîntare de întîlnirea cu ei. (Şi cu un pic de tristeţe, ce-i drept: oare cîţi copii dornici să citească nu ajung s-o facă fiindcă nu au şansa asta, fiindcă stau într-un sat sau într-un oraş fără librării şi fără biblioteci funcţionale?)

Să presupunem, prin reducere la absurd, vorba matematicienilor, că mâine veţi veni în faţa unui public nou-nouţ; nimeni n-a auzit de dvs., nimeni n-a citit un rând din cele existente în bibliotecile mari sau mici. Cu ce aţi începe?

Cu ceva tare, cum intenţiona Ivan Bezdomnîi în Maestrul şi Margareta. Nu ştiu exact cu ce: poate cu un text scurt şi amuzant din Numele mierlei, poate cu un pasaj cît de cît unitar din Noapte bună, copii! sau Disco Titanic. Ca să cucereşti, mai întîi cîştigi bunăvoinţa publicului şi după aceea mai vedem pe unde scoatem cămaşa.

Cum e să faci o radiografie a societăţii româneşti de dinainte şi de după 1989 fără să rişti să te repeţi? E atât de suculentă viaţa românilor din acest punct de vedere?

Păi, te repeţi inevitabil, dar în moduri diferite. Aşa cum repetăm de mii de ani povestea „un băiat iubea o fată“ – care-i mai importantă decît societatea românească, dacă e să fim obiectivi.

Dar lumea noastră, haotică, incoerentă, absurdă şi comică, atunci cînd nu e enervantă are un potenţial imens. Nici nu cred că putem vorbi aici de o radiografie: societatea românească e atît de fluctuantă şi versatilă în conservatorismul ei (chiar aşa!), încît te poate surprinde oricînd şi îţi oferă mereu subiecte noi. Nu poţi să-i faci o radiografie pentru că nu stă locului, se zbate ca o pisică pe care vrei s-o bagi în lighean. Bun, cîteodată devine obositoare şi atunci îţi vine să te retragi într-o lume mai plictisitoare, mai stabilă şi mai sigură, dar pentru un scriitor e o sursă nesfîrşită de subiecte. Mă gîndesc numai cum se amestecă la noi mentalităţi – şi chiar condiţii de viaţă – de Ev Mediu cu spoiala unei modernităţi duse la extrem, cîte tensiuni există în societatea românească şi cum se fîsîie ele caragialian, ce personaje naşte lumea asta neaşezată… Da, e suculentă viaţa românilor, e un produs „bio“, ca vinul făcut din struguri striviţi cu călcîiele şi tescuit în curte, dar parcă mi-aş dori un pic de rutină de tip industrial, un pic de previzibilitate. Cum asta nu o să se întîmple în timpul vieţii mele, măcar pot fi sigur că n-o să duc lipsă de subiecte. De multe altele da, dar de subiecte nu.

Personajul sau firul narativ? Ce contează mai mult? Construcţia stilistică sau mesajul? Cum vă gîndiţi, cu alte cuvinte, discursul literar? Vocile unui (nou) roman le ştiţi de la bun început, sau se înmulţesc pe parcursul elaborării?

Totul contează. Personajele, da, trebuie să convingă, să fie credibile şi să aibă măcar un pic de farmec, să nu fie doar purtătoarele seci ale unor idei. Povestea, felul cum e spusă, ceea ce se ascunde dincolo sau în spatele ei – toate contează la fel de mult, aici nu pot să fac ierarhizări. Şi dialogurile… dialogurile sînt foarte importante, trebuie să sune firesc, să recunoşti fiecare personaj din felul cum vorbeşte, să îl auzi cum vorbeşte, să nu pară că emite nişte idei din mintea autorului, ca să priceapă mai bine cititorul. Zis „să sune firesc“, nu să fie fireşti, fiindcă dialogul dintr-un text de ficţiune e o esenţializare a discursului autentic, care-i mai monoton şi mai plictisitor (ascultaţi numai cum discută oamenii pe stradă sau la cafenea). Şi asta nu-i deloc uşor. M-am bucurat întotdeauna cînd mi-a spus cineva că i-a plăcut cum sună dialogurile din textele mele.

În ce priveşte construcţia unui text, depinde acum despre ce fel de text e vorba. O povestire sau o proză mai scurtă se construieşte mai uşor, dar e mai greu să prinzi tonul potrivit şi să concentrezi un efect maxim într-un spaţiu mai restrîns. Doar că, de îndată ce am ideea şi o schemă aproximativă de dezvoltare a textului, pot începe deja lucrul. La roman e mai complicat. Mă refer aici la cele două romane mari ale mele, Noapte bună, copii! şi Disco Titanic – la ambele mi-au trebuit cîteva luni ca să creez personajele centrale, să le înzestrez cu o biografie exactă, cu anumite trăsături fizice şi psihologice, cu ticuri, obsesii, pasiuni, cu tot ce mi se părea că le trebuia. Apoi mai e şi intriga, desfăşurarea generală a naraţiunii, cu fiecare capitol în parte şi evoluţia personajelor… am făcut-o pe hîrtie, încetul cu încetul, şi nu m-am putut apuca de scris pînă nu am avut totul clar în minte. Pe Marius sau pe Paul/Paulică, pe Vlad Jivan sau Emilia Olteanu, pe Renato Barbici, pe Cristina, Leo Poneavă şi care vor mai fi fiind i-am cunoscut mai întîi în amănunt, i-am văzut în minte şi le-am ştiut/imaginat vieţile înainte să mă apuc să scriu primele rînduri din romanele astea. Dacă ar fi existat cu adevărat, i-aş fi recunoscut pe stradă. Nu am folosit niciodată toate detaliile imaginate în cartea propriu-zisă, dar aveam nevoie de ele ca să-i cunosc. Aşa lucrez eu. Nu-i neapărat singura metodă posibilă, dar nu pot altfel.

E drept că pe parcurs, în timp ce scriu, mai apar scene, personaje, întîmplări neprevăzute, pe care nu ştiu cum, dar le cere povestea. În Disco Titanic, de exemplu, a apărut dintr-odată sîrboaica Daniţa, cu povestea ei de iubire şi tortură, în Noapte bună, copii! am o scenă cu un joc de cărţi fantastic-oniric, care mi-a răsărit în minte exact în momentul în care scriam pasajul anterior, şi tot în Noapte bună, copii! a intrat la un moment dat o poveste reală, neprevăzută iniţial, cea a românului Emil Mătăsăreanu, autorul unui faimos jaf ratat din Los Angeles, North Hollywood Shootout, din 1997. Toate astea – şi altele – nu le prevăzusem la începutul poveştii, cînd am construit schema generală a romanelor, cu desfăşurarea intrigii capitol după capitol, dar le-a cerut povestea şi s-au potrivit foarte bine acolo.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Redactor şi traducător pentru Polirom şi redactor al revistei timişorene „Orizont”. Cum se împacă estul şi vestul literar? Credeţi că se poate vorbi de un specific al zonelor literare româneşti? Contează chiar atât de mult din ce zonă eşti şi de unde îţi tragi seva discursului literar?

Estul, Vestul şi centrul se împacă foarte bine şi se întîlnesc de obicei la Bucureşti, unde sînt, cum se ştie, majoritatea cititorilor din România. Iar cum Bucureştiul, cu bunele şi relele lui, este cel mai cosmopolit oraş de la noi, e şi un loc de întîlnire foarte bun.

Altfel, cred că da, există un specific al fiecărei zone, unul cultural, care se vede şi în literatură, şi în cinematografie, şi în alte arte. Dar oare e chiar atît de important? Ce e bun şi place place dincolo de specificităţi locale, cred eu.

Dacă vreţi să detaliez, să ştiţi că eu, născut, crescut, educat în Banat (şi animat de un patriotism local temperat de o ironie foarte utilă), am trăit cîţiva ani – vreo trei-patru – în Iaşi, care mi s-a părut un loc fabulos pentru scriitori. Moldova şi Iaşii sînt nişte locuri pline de poveşti, de personaje pitoreşti, de întîmplări interesante. Nu ştiu de ce, dar aşa e. Şi-apoi mai există acolo o pasiune pentru literatură, pentru scris, cum n-am mai întîlnit nicăieri în România. Îmi amintesc cu nostalgie de anii petrecuţi acolo, unde, ce-i drept, am trăit cam strîmtoraţi şi eu, şi Alina… dar ce seri literare, ce întîlniri, ce discuţii prelungite pînă tîrziu în noapte am trăit! Sînt subiectiv, sigur, dar mi se pare că Iaşiul e în continuare cel mai dinamic spaţiu literar de la noi. Nici nu mă mir că – deocamdată – Poliromul, singura editură importantă din afara Bucureştiului, îşi are sediul acolo şi are în portofoliu aproape toţi scriitorii români contemporani de valoare.

„Disco Titanic” este ultimul titlu adăugat în portofoliul literar. Cum vă doriţi să-l primească/privească/citească cititorii?

Dacă se poate, într-o singură zi. Dacă nu (fiindcă are totuşi 460 de pagini), în două. Şi să le placă.

Serios vorbind, da, m-ar bucura să spună despre Disco Titanic ce au spus (măcar unii) despre Noapte bună, copii!. Mai ales că e o carte ce vine pe acelaşi filon şi are destule puncte comune, de la poveştile adolescenţei pînă la cele ale maturizării. Aş vrea şi să-i pună niţel pe gînduri, deşi nu teoretizez şi nici n-aş vrea să teoretizeze cineva pe marginea ideilor de-acolo. Nu vreau să scriu tezist, cu mesaje explicite. Să emoţionez, da, dacă se poate, să spun lucruri pe care le ştim sau bănuim cu toţii într-o formă care atrage. Să rîzi, să te întristezi şi după aceea să-ţi dai seama că acolo mai e ceva, ceva care ne-ar putea atinge pe toţi.

Vedeţi, noi, scriitorii români, avem un ghinion care e şi o şansă: avem un public restrîns, dar care e de obicei unul educat. Aşa că pretenţiile cititorilor sînt mai ridicate decît în culturile unde – să zicem – ai putea ajunge să vinzi sute de mii sau milioane de exemplare dintr-un volum nu foarte bun, dar scris profesionist. Aşa că scriem pentru un public de elită şi încercăm să-l cucerim. Nu-i uşor, dar e provocator.

Care-i va fi „viaţa literară” acestui ultim volum? Credeţi că va fi premiat? Vă doriţi premiile? Aveţi nevoie de recunoaşterea criticii literare sau nu? Întreb, pentru că în ultimii ani în România criticii literari sunt oarecum „puşi la colţ”, de parcă rolul lor ar fi doar să distrugă o operă literară, când, de fapt, ei altă menire.

Aş fi un fariseu dacă aş spune că nu mi-aş dori ca romanul să fie premiat. Dacă aş fi nevoit să aleg între premii şi cititori, aş prefera să fie citit, dar au şi premiile literare farmecul lor (uneori nici componenta financiară nu e de lepădat, de ce m-aş ascunde după deget?). Oricum, toate elementele acestea – cititori, critici, premii literare – nu se contrapun, ci se completează, ţin de mecanismul de recunoaştere a unei cărţi. Premiile literare au relevanţa lor şi se bazează în primul rînd pe opinia criticilor, adică a unor cititori profesionişti, specializaţi, în care eu, ca absolvent de Litere, am învăţat să am încredere.

Poate că nici criticii literari n-au fost tocmai puşi la colţ, nu mai mult ca în alte vremuri. Lumea literară e plină de orgolii şi există, pe de o parte, rivalităţi între critici, iar pe de altă parte fricţiuni între scriitori şi critici. Orice scriitor are orgoliul lui, e greu să fie mulţumit de o cronică mai călduţă sau chiar pozitivă, dar care – cine ştie? – nu remarcă ceva ce autorul ţine să fie remarcat. Mai sînt şi relaţiile personale între unii şi alţii, şi poziţionările politice, care n-ar trebui să influenţeze, dar influenţează dialoguri, comentarii… E complicat. Ne învîrtim într-o lume plină de orgolii şi polemici.

Eu rămîn încrezător în criticii literari. Există la noi cîţiva excepţionali, mulţi aparţinînd generaţiilor ce s-au impus după 1989, oameni care se pricep la literatură, chiar dacă gusturile lor diferă uneori. E drept că o cronică pozitivă sau negativă nu mă mai marchează atît de mult cum ar fi făcut-o acum un deceniu, dar nici nu mă lasă indiferent. M-ar amărî doar dacă romanul ar trece nebăgat în seamă: de cititori, de critici. Cu premiile e altă poveste, aici intervine şi un joc al sorţilor, fiindcă în cultura noastră, aşa mică cum e ea, apar destule cărţi bune în fiecare an. Ţară mică, premii puţine.

Veţi avea lansare la Gaudeamus? Dacă da, ne daţi coordonatele spaţio-temporale, ca să vă fim aproape? Şi pentru cititorii care nu vor ajunge la târgul de carte al toamnei, unde vă vor putea întâlni pentru un autograf pe prima pagină a volumului „Disco Titanic”?

Lansarea cărţii la Gaudeamus ar urma să fie sîmbătă, în 19 noiembrie, la 17.30. Asta dacă nu pierd cumva avionul, că mai reuşesc şi aşa ceva. În rest, stau cuminte în Timişoara, unde o să am o lansare în 3 decembrie, la ora 18.00, la o librărie nouă şi minunată: „La două bufniţe“.

Vă mulţumesc şi … vă citesc! 🙂

Mulţumesc şi eu!

Foto credit: gheoland.ro

Share.

About Author

Avatar photo

Editor-coordonator Bookhub.ro. Câteva dintre pasiunile mele le găsiți reflectate în cele scrise aici. Muzica, teatrul și literatura își găsesc drumul, cum-necum, spre mintea, inima și sufletul meu. Am nevoie de frumusețea acestora reflectată în forme sonore, producții teatrale sau cărți foarte bune, astfel încât să (re)descoper oamenii așa cum sunt: frumoși.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura