Cum am devenit creștini sau de cât de puțin atârnă „inevitabilul”
Paul Veyne, unul dintre cei mai originali și mai plini de personalitate istorici contemporani, este cunoscut publicului român prin volume precum Cum se scrie istoria (Meridiane, București, 1999), Au crezut grecii în miturile lor? (Univers, București, 1996) sau Sexualitate și putere în Roma antică (Humanitas, București, 2009).
Volumul Când lumea noastră a devenit creștină (312-394) este o scriere nu foarte lungă, dar substanțială, intensă și curajoasă, care descrie secolul în care Imperiul Roman a trecut de la păgânism la creștinism, în mare parte prin decizia unui singur om, împăratul Constantin. În aproape 200 de pagini, scrise cu migală și plăcere, Veyne exprimă opinii curajoase și chiar neortodoxe cu privire la procesul creștinării Imperiului. Dar ceea ce este cu adevărat interesant și original în analiza sa este concepția empiristă și evenimențială a istoriei, care-l face să insiste asupra punctelor critice ale trecerii la creștinism, înțelese ca singularități arbitrare, ca puncte virtuale de turnură care ar fi putut schimba în orice moment sensul și direcția procesului istoric. Printre evenimentele amintite de Veyne enumerăm: a) Bătălia din 28 octombrie 312 de la Podul Milvius, în care uzurpatorul Maxentiu a fost învins și ucis de soldații lui Constantin, care afișau pe scuturi un simbol nou, simbol care-i fusese revelat împăratului într-un vis avut în preziua bătăliei. Acest simbol, numit hrisma și format din primele litere ale numelui lui Hristos, era purtat, de asemenea, de împărat pe casca sa. Veyne sugerează că simbolul, necunoscut până atunci, era probabil o producție onirică a lui Constantin; b) instituirea, în 321, a repaosului duminical, prin care se stabilea un justitium permanent, o zi liberă pe care creștinii o vor putea de aici înainte dedica Domnului; c) înfrângerea lui Liciniu în 324, care a deschis calea creștinării întregului Imperiu; d) o mențiune specială merită anul 363, când, la moartea lui Iulian Apostatul, Imperiul este la un pas de a încăpea pe mâinile unui păgân (Sallustius, un apropiat al lui Iulian), dar acesta refuză. În cuvintele lui Veyne, „nu a lipsit mult, cât lungimea nasului Cleopatrei” pentru a ne îndepărta iremediabil de creștinism. În locul lui avea să fie ales un creștin, Iovian, căruia i-a urmat la scurt timp Valentinian. Succesiunea de împărați creștini avea să consolideze, până la sfârșitul secolului, creștinismul ca religie oficială a tronului. Odată petrecute, evenimentele dau întotdeauna o senzație de inevitabil și de predestinare, dar tocmai împotriva acestui mod de a vedea lucrurile se revoltă Veyne. Evenimentele istorice apar prin jocul pur al hazardului, simple aruncări de zaruri ieșind din noaptea neagră a virtualului. Nu există un ocean al posibilului din care se actualizează evenimentele conform unui destin sau unei desfășurări raționale și previzibile:
„Rămâne faptul că paranteza creștină era să se închidă în 364 și că, în acel an, s-a petrecut un fenomen mai puțin rar decât am crede: un mare eveniment care a trecut nebăgat în seamă pentru că nu a avut loc… Dar, se va obiecta, cum să ne închipuim lumea actuală fără creștinism? Cum ar fi putut să dispară, de vreme ce încă mai există? Aceasta nu poate să țină de noroc, trebuie să fie vreo necesitate la mijloc, vreun dinamism! Nu sunt totuși pe cale… să iau dorințele anticreștine, care nu sunt ale mele, drept o realitate posibilă pentru o clipă: nu am făcut decât să urmez firul evenimentelor din 363-364 și să măsor până unde merge contingența istorică. Viitorul creștinismului a depins, în acea clipă, de hotărârea unei camarile care avea alte griji pe cap.” (p. 125);
e) Interzicerea oricărui sacrificiu și a oricărui cult păgân, în 392, de către Teodosie, consfințită prin victoria asupra uzurpatorului Arbogast, în lupta de la Râul Rece, din 6 septembrie 394. Victoria creștinismului era asigurată.
Veyne, în ciuda faptului că nu renunță nici o clipă la privirea obiectivă și sceptică, se apropie de fenomenul creștin cu multă empatie și cu o destul de evidentă admirație. Admirație care se răsfrânge și asupra geniului lui Constantin care a întrezărit potențialul imperial al noii religii și care, luând decizia riscantă și improbabilă de a creștina Imperiul, va ști să procedeze cu tact și răbdare, nu atât persecutând păgânismul, cât favorizând creștinismul și transformând vechea religie, care pleca de la cu totul alte asumpții, în religia tolerată, deși mult timp majoritară. Numeroase sunt trăsăturile prin care, crede Veyne, creștinismul își etalează geniul, deopotrivă teologic și politic. Dintre ele, următoarea merită amintită:
„Originalitatea creștinismului nu este pretinsul său monoteism, ci gigantismul zeului său, creator al cerului și pământului, gigantism străin zeilor păgâni și moștenit de la zeul biblic; acesta este atât de mare încât, în ciuda antropomorfismului său (omul făcut după imaginea sa) a putut să devină un zeu metafizic: conservându-și în totalitate caracterul omenesc, viu, pasionat, protector, gigantismul zeului iudaic îi va permite într-o bună zi să asume rolul de fundament și de autor al ordinii cosmice și al Binelui, rol pe care-l juca zeul suprem în palidul deism al grecilor.” (p. 38)
Cu alte cuvinte, creștinismul „relevă unora o sensibilitate care era nebănuită înaintea lui”, o sensibilitate care l-a mișcat pe Constantin, care a mișcat, la rândul lui, lumea. Dar, evident, originalitatea creștinismului nu se reduce la asta: dincolo de noua vivacitate și de noul sentiment al lumii pe care-l opune uzatului și plictisitului păgânism, el aduce cu sine o profesiune de credință, o biserică prozelită, capacitatea de a se răspândi în toată societatea și un mod nou, agresiv, de a pune întrebări, străin în general păgânismului (care e religia adevărată? a noastră sau a voastră?). Pe scurt, cu expresia lui Veyne, „o capodoperă”.
Convertirea lui Constantin a fost, după vorba istoricului, „un capriciu personal”. Veyne respinge tezele convertirii din interes, din calcul sau din confuzie și portretizează un Constantin lucid, bun strateg și cât se poate de conștient de misiunea sa teologico-politică. Credința lui nu putea fi decât sinceră din moment ce alternativa persecuției ar fi fost mult mai la îndemână și mai lipsită de riscuri. A văzut în creștinism o religie „dinamică”, „de avangardă”, singura demnă de tron și a făcut din treburile Bisericii „o misiune esențială a statului”. Constantin a adus astfel sacrul în politică într-o manieră radicală și exclusivistă și înțelegem, poate, cu mai multă ușurință de ce creștinismul refuză astăzi să se retragă din sfera militant politică în aceea, mai modestă, a credinței private. Constantin este astfel primul care stabilește intim și profund această legătură prin care puterea vine de la Dumnezeu, iar Dumnezeu trebuie slăvit prin acea putere, o pretenție pe care o va avea din acel moment oricare principe creștin. Visul constantinian al unui imperiu vast unit prin credință era încă viu în vremea lui Dante și umple încă și astăzi de dor și aspirație mintea oricărui creștin veritabil. Constantin apare astfel ca o figură majoră și complexă care a combinat ambițiile personale cu implicarea metafizică, calculul politic și militar cu sentimentul predestinării și cu pioșenia profundă și autentică:
„Prin Constantin singur, istoria universală s-a răsturnat, deoarece Constantin a fost un revoluționar mișcat de o mare utopie și convins că un rol imens îi era destinat în economia milenară a Mântuirii. Dar și pentru că acest revoluționar a fost un mare împărat, un realist care avea simțul posibilului și al imposibilului”(p. 145)
În ultima parte a cărții, Veyne examinează critic câteva dintre locurile comune ale discursului de azi despre creștinism. Pe de o parte, respinge teza, destul de comună, că religia creștină ar fi servit, atunci și acum, drept pavăză ideologică pentru o practică politică mai puțin morală. A conferi creștinismului un rol pur ideologic este, pentru Veyne, o supralicitare intelectualistă. Creștinismul a reprezentat și continuă să reprezinte mai degrabă un mod de viață decât o matrice a mistificării. El a reușit să impregneze și să modifice instituțiile și viața cotidiană. Ideologia nu convinge decât pe cei deja convinși. Pe de altă parte, Veyne examinează critic și câteva dintre temele dragi conservatorilor de ieri și de azi. Astfel, fără a nega rolul creștinismului în configurarea Europei de azi, cu greu am putea merge până la a afirma că există niște „rădăcini creștine ale Europei”. Este, de asemenea, greu de precizat cât de creștini mai suntem azi:
„Europa noastră actuală este democrată, laică, partizană a libertății religioase, a drepturilor omului, a libertății de gândire, a libertății sexuale, a feminismului și socialismului sau a reducerii inegalităților. Morala creștină predica ascetismul, care ne-a ieșit din minte, iubirea aproapelui (vast program, rămas nelămurit) și ne învăța să nu ucidem, să nu furăm, dar pe acestea toată lumea le știa deja. Să spunem lucrurilor pe nume: aportul creștinismului la Europa actuală, care numără mereu o puternică proporție de creștini, aproape că se reduce la prezența acestora printre noi.”(p. 165)
Nici fantasmele autogratulante ale creștinilor despre familie nu rămân nesancționate:
„Nobila familie creștină se măgulește de a se fi distins mereu prin blândețea, milostivenia sa, prin simțul fraternității. Evident, ea a vorbit despre aceste virtuți mai mult decât le-a practicat; a fost represivă și, ca muritorilor obișnuiți, i-au plăcut banii și puterea; umanitarismul nu a fost principala sa grijă și, să fim drepți, nu era țelul ei propriu.”(p. 168)
Pasiona(n)tă, curajoasă și iconoclastă, cartea lui Paul Veyne nu vă poate lăsa indiferenți, oricare v-ar fi poziționarea față de creștinism. Este inevitabil să vă producă și delicii, și iritări frustrate. Este însă de neocolit dacă adevărul vă interesează mai mult decât confortul intelectual.
Editura: Tact
Traducerea: Claudiu Gaiu
Anul apariției: 2010
Nr. pagini: 200
ISBN: 978-606-92030-7-1
Foto credit: larepubliquedeslivres.com
Puteți achiziționa cartea de aici.