Matei Vișniec e neobosit. Trece cu lejeritate de la jurnalism la teatru și apoi la poezie, schimbă registrele de exprimare cu rapiditate și fermitate, dezicându-se prompt de canoane, doar pentru a adapta cu larghețe altele noi. Unii s-ar aștepta ca toate acestea să vină la pachet cu o oarecare doză de superficialitate: nu le poți face pe toate la fel de bine. Dar Vișniec vine și-i contrazice cum știe el mai bine: scriind chiar de la locul faptelor, reușind să-și țină treaz ochiul aprig al finei observații și să transpună în replici sau versuri tot ceea ce nu încape într-o știre de radio.
Pot să-ți placă sau nu textele lui, dar de trecut cu vederea nu prea ai cum. Așa cum reușește să fie la curent cu tot ceea ce întâmplă în România și Franța, pendulând într-un etern periplu între un „aici” cândva casă și un „acolo” astăzi acasă. Își ia sinele în vizor, se desprinde critic de propria corporalitate ca să dea sens unui autoportret din care luciditatea iese în evidență:
„după vîrsta de 63 de ani
ne-ați înnebunit cu ticurile dimneavoastrp
luați-vă fularul, luați-vă pălăria
luați-vă caietul luați-vă telefonul
nu avem nevoie nici de banii dumneavoastră
„i plecați”
(Ne-ați înnebunit cu ticurile dumneavoastră)
Matei Vișniec nu-și pierde luciditatea și detașarea, armele pe care le mânuiește cel mai bine pe frontul literaturii, astfel încât cititorii ajung să citească:
„iată de ce urletul punctului
provoacă o contracție dureroasă în toată
fraza
busculate, cuvintele se retraseră precum
coarnele unui melc
înapoi în creier
agresat cum nu mai fusese niciodată
creierul explodă
omul se apucă cu mîinile de cap
și începu și el să urle de durere”
(Agresat cum nu mai fusese niciodată)
Trăim într-o epocă în care interogațiile impun trendul în modă, ca să folosesc un barbarism, de aici și ineficacitatea: uităm să mai așteptăm și răspunsurile. Cine știe, poate că are dreptate, poetul: în spatele acestora este un mare vid, ele devin calea prin care necunoscuții, oamenii comuni, care nu se remarcă prin nimic, ajung să ocupe prima pagină a zilei. Se prea poate ca aici să rezide parte din căderea liberă (necontrolată) a presei scrise la care asistăm de ceva ani încoace.
„Ce faci? cum merge?
cîmpul de bătălie unde întrebările
încercaseră o ultimă formă de rezistență
deveni muzeu
accesibil doar oamenilor care nu au nimic
de spus”
(Accesibil doar oamenilor care nu au nimic de spus)
Lui Matei Vișniec nu-i sunt străine rutinile zilnice, ritualurile de recuperare ale unui trecut ce pare din ce în mai greu de recuperat și păstrat integral, ba chiar îl încântă faptul că le poate perpetua și că poate contribui cumva la prelungirea efemerități. Așa se face că joaca cu spațiile are loc în „piața de nimicuri”, locul unde totul este la vedere.
„Azi toate urmele au fost șterse
domnișoara Ri a vrut să dispară din
univers
n-am avut ce face, mi-am deschis venele
ca să poată intra aer curat în mine
atomii de aer au spălat totul
au remodelat visele au înlocuit ușile
cu pereți de beton
iar ferestrele au fost cauterizate
acum nu mai locuiește nimeni
în vechea poveste
pînă și cuvintele pronunțate
pe cînd mă plimbam cu ea prin piața de
nimicuri
au fost închise în mici cutii sferice
și trimise în dar unui zeu mut
(Piața de nimicuri)
Pe alocuri suprarelist, pe undeva și existențialist, Matei Vișniec provoacă cititorului adevărate surprize livrești, dividerea și desprinderea de propriul corp fiindu-i la îndemână:
„nici ochiul drept nu e mulțumit
de ochiul stîng
nu mai visezi în ritm cu mine
iar când clipești stropești cu gene
Brusc retezate
îi zice ochiul drept ochiului stîng”
(Una spui și alta faci)
Introducere, Cuprins și Încheiere sunt cele trei mari „capitole” ale unei cărți de poeme ce pot da oricând seama de tumultul vieții cotidiene trăită la modul firesc de Matei Vișniec. Poate că nu întâmplător, încheierea este una profund muzicală, poemele strict muzicale fiind prilejuri de amalgamări de ritmuri și rime, cuvintele capătă noi sensuri din mers, până într-acolo încât întoarcerea nu mai este posibilă.
„Și atunci, dintr-odată, rusc
dintr-o dată atunci brusc
cînd nimeni nu se mai aștepta
pe neașteptate deci și dintr-odată
spre surprinderea tuturor, spre
gura căscată a tuturor
spre ochii holbați ai tuturor
fără nici o pregătire, fără prolog, fără
să bată la ușă
dintr-odată bruscată, cum spuneam
a amînat el totul, a lăsat baltă
A dat din mînă, uite așa, umed
și s-a retras în sine, s-a făcut tot mai mic
picătură s-a făcut și a dispărut
cu un fîsîit lung
fîsssss”
(Poem strict muzical 15)
Vi se pare cumva nedreaptă dispariția dumneavoastră? de Matei Vișniec e un prilej de (re)întâlnire cu poetul Matei Vișniec, cel etern îndrăgostit de dialog, unul intens cultivat în toate formele lui. Așa se face că cititorii se vor trezi antrenați în schimburile de replici poetice, vor deveni purtători de răspunsuri. E unul din acele volume pe care le parcugi delectându-te, răsfățându-te și dorindu-ți o continuare.
Vi se pare cumva nedreaptă dispariția dumneavoastră? de Matei Vișniec
Editura: Tracus Arte
Anul apariției: 2019
Nr. de pagini: 126
ISBN: 978-606-023-071-7
Cartea o puteți cumpăra de aici.
