Prozopoem despre pierdere și alienare

Până la publicarea romanului Orașul promis, Valentina Șcerbani se face cunoscută în special ca om de presă scrisă, de radio și televiziune. E destul de interesant, deși des întâlnit, drumul acesta dinspre ziaristică spre literatură (adesea și invers). Oricât de complementare ar fi cele două domenii, fiecare îi poate aduce unele deservicii celuilalt. Anumite tehnici și procedee, tendința de a comenta/interpreta excesiv, exercițiile persuasive, specifice unui publicist se pot insinua, din pură obișnuință, în textele literare. Un roman cu teză, de pildă, mai ales în contextul actual, e ultimul lucru pe care și-l dorește un cititor profesionist.

Din fericire, cartea Valentinei Șcerbani nu păcătuiește deloc în sensul acesta, dimpotrivă, este un exercițiu prozastic reușit, un roman surprinzător la nivel tematic și estetic. Chiar dacă nu lipsesc inserțiile cu caracter informativ, specifice stilului publicistic, acestea sunt atent dozate în țesătura cărții, validând, la nivel istoric și social, monologul protagonistei.

Despre imaginea mamei și despre rolul ei decisiv în viața fiecărui om s-au scris mii de pagini, de la cele retoric-bombastice la cele discrete și profund răscolitoare. Relația cu genitoarea, consonantă sau în vădit și, adesea, necesar răspăr, a fost analizată atât în paginile literaturii de specialitate, cât și în poeme sau romane mai mult sau mai puțin reușite. Există, de asemenea, inevitabile clișee în acest sens. Așadar, o carte despre ruperea intempestivă de mamă, de cuibul natal, de însăși ființa ta încă imatură, insuficient formată pentru a putea să trăiești pe cont propriu e un subiect (o temă) pe cât de tocit(ă), tot pe atât de dificil de abordat dintr-un unghi nou, o chestiune absolut delicată, inclusiv în materie de literatură.

Valentinei Șcerbani îi reușește, în aceste condiții, un roman-monolog în care protagonista, Ileana, o copilă sensibilă și introvertită, extrem de atentă la nuanțe imperceptibile pentru ceilalți, e ruptă brusc de lângă mama bolnavă și internată în spital, cu diagnostic grav. Cele care își dispută atât tutela, cât și locuința și bunurile mamei, sunt cele două surori cu care legătura nu a fost niciodată prea bună de-a lungul timpului, dar care, legal, sunt singurele în măsură să o preia pe fata minoră. De aici începe romanul, din punctul în care Ileana e smulsă brutal din vechea ei lume (casa Doamnei, prietena cea mai bună a mamei bolnave deja) și transplantată într-un oraș străin și dușmănos, în care ploaia, apa în general, se insinuează peste tot, cangrenând locuri, oameni, animale, lucruri, relații sau sentimente:

„Ulițele fierbeau de la șleauri imense, pline cu apă. În fața casei puteai vedea crengi acoperite cu pături ude leoarcă. Pământul clocotea (…) La radio ne spuneau că vremea se răcește întruna, ploile continuă să cadă și în următoarele zile…” (pag. 40-41).

Apa în exces, îmbolnăvirea animalelor din grajd, moartea lor, toate acestea simbolizează o lume tarată, un univers ostil, în care singurul reper al copilei înstrăinate sunt cuvintele mamei în raport cu tot ce-i fusese intermediat Ilenei prin ea. În absența mamei, fiica o reconstituie pagină cu pagină, încât acest personaj, absent altfel din roman, se încheagă treptat din amintirile ei. Ileana se raportează la ființele și obiectele din casa mătușilor prin comparație: „Așa ar fi zis mama”. Regulile mamei, sfaturile ei, ființa ei întreagă și dorul cumplit, teama că aceasta va muri fără ca fiica să o mai vadă vreodată transformă romanul într-un emoționant poem al pierderii și al alienării, unul dintre cele mai răscolitoare pe care l-am citit vreodată:

„În jurul ei se dizolvau toate, culorile se amestecau în două cu negru, oglinzile se spărgeau în zeci de bucăți, apa cădea peste tavane, peste vârfuri de munți, peste poduri, peste orașe, peste degete. Apa venea de-a valma, se ducea ca tăvălugul. Apa venea de-a valma, se ducea ca tăvălugul. Apa venea de-a valma, se ducea ca tăvălugul. Apa lua totul în cale. Spăla memoria, spăla amintiri.” (pag. 68)

Ileana devine spectator la propria existență, observându-și cu grijă interioritatea (exercițiile autoscopice sunt, în sine, poeme îmbibate de simboluri), dar și cele două mătuși, Maria și Cealaltă (pe care evită vreodată s-o numească, să o identifice onomastic): cum gătesc, cum își distribuie sarcinile, cum se îngrijesc, faptul că îndrăznesc să maculeze amintirea mamei, sora lor încă vie, umblându-i prin lucruri și îmbrăcându-i hainele fără să se sfiască vreodată în fața copilei uluite și îndurerate. Existența anterioară a celor trei surori și relațiile dintre ele transpar treptat, din puținele vizite pe care și le amintește Ileana și din aprecierile de altădată ale mamei. Pentru Maria și Cealaltă, mama fusese mereu ființa poetică, visătoare, fără spirit practic, pe care ele o priviseră cu evidentă desconsiderare. Pentru a o putea păstra în suflet, Ileana se retrage în camera ei, citește, se izolează, o caută cu înfrigurare, fericită să o regăsească în sângele și în organele ei:

„Totuși, mama era în fiecare particulă a ființei mele, în bila de foc de sub claviculă, în plasmă și în globule. O simțeam circulând în vene și în artere, în pigmentul melanic și în bătăile inimii. Era în gât, în urechi, în ganglionii limfatici. Am mirosit cartea. Mi-am imaginat că era o carte de-a mamei.” (pag 34).

Într-un astfel de univers, torturat de ploi și de atitudinea ostilă a celor două rude, Ileana e nevoită să suporte și apelativele disprețuitoare ale acestora la adresa celorlalte rude, pe linie paternă:

„Doamna (prietena mamei, n.n.) – o prefăcută, tanti Lica – o profitoare, sora tatălui – o scorpie, fiicele lui din altă căsătorie – prostituate grase, care și-au făcut averile cu fundul. Toate își meritau soarta și bolile.” (pag. 40)

Privindu-și mătușile, fata constată „ura viscerală care le poseda, la întuneca pielea feței, o îngroșa, o umfla și o transforma în mandarină”.

Evident, tot ceea ce trăiește Ileana este exacerbat prin prisma ruperii brutale de mama aflată pe moarte. La nivel epic, romanul e static, tot ceea ce se întâmplă ține de nivelul sintestezic al interiorității fetei. Încercarea ei de a se elibera (fuga din casa mătușilor) e un interludiu care măsoară distanța și intensitatea emoțională. Visele ei, redundante, mai ales cel care deschide și închide cartea: Ileana vomitând apă și poștașul care îi întinde plicul cu o carte poștală neagră pe care stă scris că mama ei a murit. Și, din momentul acela, toate se rotesc din exterior spre interior, ca o litanie fără leac. Toate se înscriu sub semnul a ceea ce ar fi gândit și ar fi spus mama. Firul nevăzut care le leagă. Un oraș promis dincolo de toate avatarurile existenței și al destinului care le-a separat prematur…

Orașul promis de Valentina Șcerbani