„Palatul viselor” de Ismail Kadare

În unul dintre interviurile sale, Ismail Kadare declară că multă vreme visa să își construiască propriul infern, precum Dante. Acest gând al lui Kadare m-a deturnat din superficiala și pripita etichetă de a-l compara, după numai câteva pagini, cu Orwell sau cu Kafka sau a-l poziționa, oarecum, între aceștia. Palatul viselor m-a dus, mai degrabă, cu gândul la Freud și Adler, iar apoi, într-un mod implacabil laJung.

Freud spunea că incursiunea în inconștientul personal este ca o coborâre în infern. Adunate laolaltă toate visele ale unor națiuni vorbesc deja despre inconștientul colectiv, junghian, și despre Marele Vis– visul diagnostic al unei evoluții psihice ulterioare (Analiza viselor. Jung). Lui Kadare îi reușește foarte bine să integreze această parte de psihanaliză într-un roman al totalitarismului și al absurdității atemporale. Trimiterile către psihanaliza colectivă mi se par izbitoare pentru o lucrare care, altfel ar fi considerată doar politică.

În linii mari subiectul cărții expune traseul tânărului Mark-Alem, descendent dintr-o veche și puternică familie albană, ca funcţionar în cea mai temută și tenebroasă instituție de stat, Tabir Saray, unde în fiecare zi erau aduse cu depeșe mii de vise ale cetățenilor din tot Imperiul Otoman. Aceste vise erau triate, analizate, decodate pentru a alege Marele vis. Marele vis putea fi extrem de diferit. Asemenea unui Oracol, el prevestea comploturi, războaie și alte acțiuni importante pentru Suveran. Marele vis, ca indice a unei conștiințe încărcate.

Un alt aspect important era lipsa visurilor. Ea se prezintă drept un element de diagnostic la fel de periculos:

Mai erau, tot astfel, visele popoarelor răsculate, ale celor peste care se abătuseră masacre cumplite sau a neamurilor aflate într-o insomnie cronică. Acestea din urmă, în special, constituiau o problemă serioasă pentru stat pentru că, după insomnie, urmau n evenimenet neașteptate. Iată de ce, când de la Tabir Saray se semnalau primele semne de insomnie, statul lua măsuri urgente pentru a preîntâmpina catastrofa.

Tot la Jung ne gândim când găsim asocierile dintre vise și moarte sau transformare prin ruperea de vis.

Alții spuneau că apocalipsa nu era altceva decât ziua în care visele vor ieși din închisoarea somnului, pentru că învierea morților, pe care oamenii și-o imaginează într-o manieră banală și metafizică, nu se va manifesta decât în această formă. Nu sunt oare visele mesajele morților? se întrebau ei. Această dorință seculară, rugă, protest, insistență, spune-i cum vrei, va ieși într-o zi la suprafață.

Mai erau alții, care, acceptând toate acestea, le explicau altminteri. Ieșirea viselor la lumină, spuneau ei, în climatul aspru de aici, nu va însemna decât pieirea, dispariția lor. Aceasta va marca ruperea de coșmarurile morților, deci de trecut, rupere considerată de unii drept o mare nenorocire, de alții o eliberare și o renaștere adevărată a umanității.

Deși textul nu expune direct măsurile de control ale societății de către sistemul totalitar din Imperiu, faptul că sub un anumit pretext cetățenilor li se cerea dezvăluirea viselor, confirmă în mod indirect depășirea altor elemente de supraveghere. Avem un Das Lebender Anderen, deja încorporat și depășit, decodarea inconștientului personal și colectiv fiind ultima măsură posibilă de violare a integrității psihice personale. Un Infern creat prin lipsa totală de intimitate.

Unele pasaje din roman îmi confirmă trimiterea către arhetipuri, ceea ce găsim la Levi Strauss sau la Steiner sau la alții, atunci când aceștia vorbesc despre povești, balade și mituri. Un fragment mi se pare extrem de concludent:

Aici este totul, zise arhivarul, încetinidu-și pașii. Pricepi ce vreau să spun? Dacă globul pământesc ar dispărea într-o zi, altfel spus dacă Pământul s-ar ciocni cu o cometă, s-ar sfărma și s-ar risipi în neant ori pur și simplu s-ar prăvăli în hău, așadar, dacă globul s-ar volatiliza fără urmă, ar fi de ajuns să mai rămână doar pivnița aceasta plină cu dosare pentru ca urmașii noștri să afle totul despre noi. Arhivarul îl privi pe Mark-Alem ca pentru a se convinge că vorbele lui ajunseseră la conștiința celuilalt. Pricepi ce vreau să spun? Nici o carte de istorie, enciclopedie, carte sfântă sau orice altceva, ori toate împreună, toate academiile, universitățile sau bibliotecile nu pot sintetiza esența lumii acesteia așa cum o face arhiva noastră.

Inconștientul personal se împletește cu cel colectiv într-o relație de resposabilizarere ciprocă. Drama națiunilor subjugate se intersectează cu drama personajului principal. O dramă intuită și acceptată. Deși relatat succint, puțin peste 200 de pagini, Palatul viselor este complex şi plin de simboluri. Nu e de mirare deci că, la doar două săptămâni de la publicare, a fost interzis de regimul comunist al lui Enver Hogja și este considerat, pe bună dreptate, unul dintre cele mai curajoase romane ale lui Ismail Kadare.

Palatul viselor de Ismail Kadare