Deschidere de scenă cu muzică rusească, atmosferă cehoviană, cea din teatru, la început, apoi cea din schiţe, inserturi psihologice, dorinţa de a fi iubit, mai presus de dorinţa de a iubi, câteva doze de cinism şi câteva de banalitate – iată reţeta unui spectacol interesant, în regia lui Bogdan Budeş, Şi veni bărbatul la femeie. Spectacolul a fost prezentat în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru Independent de Comedie de la Buzău, 21-27 septembrie 2018.
Uşa cu interfon joacă, de la început, un rol în piesă, este aproape un personaj, mai mult decât un simplu reper scenic, fixat între pereţii tapisaţi estetic şi scaunul nou, încă învelit în folie, din apartamentul unei femei singure. Câteva minute bune, cei doi îşi vorbesc prin interfon. Nu se cunosc încă. Totuşi, întâlnirea lor nu este chiar un blind date. Victor a văzut-o pe Dina într-o fotografie, din profil, având în spate marea. La rândul ei, Dina ştie, de la prietena care i l-a recomandat, că bărbatul venit în vizită este farmacist.
Ai zice că, la prima vedere, cei doi nu sunt chiar potriviţi unul pentru celălalt. Ce aşteaptă ea de la un bărbat? În niciun caz retorică. Din spatele uşii (unde rămâne un timp, fiindcă el venise prea devreme şi ea nu a avusese timp să se aranjeze) Dina începe un fel de interogatoriu. Cel puţin, tonul strident, inadecvat, acesta este. 1,82 trebuie să fie, crede ea, înălţimea bărbatului ideal. El mărturiseşte, înălţându-se pe vârfuri, ca să pară mai înalt, că înălţimea lui oscilează, de la nesomn. Deocamdată, a oscilat în jos, fiindcă nu are mai mult de 1,70. Insomniile sunt şi ele un semn că în viaţa lui este multă dezordine – „Vă place să vă gândiţi? Dar de ce noaptea, ziua nu vă ajunge?!”. Apoi, Dina îl priveşte rapid şi observă că stă cocoşat, n-are muşchi, nu e „lucrat” la sală, deşi nici rău nu arată: „Mie nu-mi plac cocoşaţii!” Nici tunsoarea nu e chiar ce trebuie. Unde se tunde?! Aproape că răspunsurile le dă, cam pe toate, tot ea, impetuoasă, uşor isterică, dominatoare, cum e.
Prima întrebare esenţială a serii este dacă Victor e singur – tipic feminin, Dina se teme ca nu cumva să mai existe cineva, o altă femeie. Dina vrea exclusivitate. El o asigură (a şi jurat că spune adevărul) că nu mai există o altă femeie în viaţa lui. Sunt, amândoi, în acest moment de început, ca două piese din puzzle-uri diferite. Dragostea te sileşte să te uiţi la tine ca la un străin şi să te priveşti, de fapt, cu ochii persoanei iubite – ce vede în tine celălalt?!
De fapt, fiecare ironie, fiecare observaţie apăsată, fiecare cuvânt nelalocul lui este un pas înainte, făcut cu prudenţă în spaţiul personal în care celălalt îţi permite accesul. Deşi e greu de spus ce rezerve de prudenţă ar putea să mai aibă nişte fiinţe intrate în criză de timp. Amândoi se grăbesc, ea fiindcă vrea copii, nepoţi, un bărbat adevărat alături de ea. El, fiindcă se teme că va muri curând şi, oricum, are un cumplit sentiment al timpului irosit. Viaţa lui întreagă, în absenţa iubirii, nu fusese decât o aşteptare indefinită, epuizantă. Şi aşteptarea asta l-a obosit, i-a slăbit încrederea în sine şi i-a dat, poate ireversibil, gustul amar al eşecului. Viaţa lor nu a fost ca a altora, ei nu au avut noroc, deşi nu au avut aspiraţii de neîmplinit. Au vrut ceea ce vrea toată lumea: să fie iubiţi de cineva – „Nimeni nu m-a iubit cum trebuie!”
„Ce fel de bărbat eşti dumneata?” vine întrebarea ei. „Nu sunt un bărbat obraznic!” asta e tot ce poate spune despre el Victor, care este, paradoxal, un tip cu atât mai interesant cu cât se împiedică mai mult în propriile cuvinte. Dina îi găseşte, în felul ei lipsit de tact, o scuză şi se asigură că, prin purtarea ei, îl face pe Victor să fie mai puţin stânjenit: „Modeştii, timizii, pe ăştia trebuie să-i ajuţi…”. Ca să fie amabilă, Dina îi dă voie lui Victor să fumeze: „Oricum trebuie să aerisesc după ce plecaţi, puteţi să şi fumaţi!”.
Ea e suspicioasă, convisă fiind că toţi bărbaţii sunt numai la început atenţi şi grozavi, apoi „îşi dau arama pe faţă”. El e defensiv, intimidat, fascinat totuşi de maniera ei directă de a aborda relaţia lor: „Aţi venit la mine să vă-nsuraţi?”. Îşi fac mici confidenţe şi încearcă (mai ales ea) să afle cât mai multe lucruri importante despre celălalt – starea sănătăţii, cauza insomniilor, fostele relaţii etc. Problema lor esenţială este formulată, în diverse feluri, de mai multe ori de-a lungul piesei: „Cum te vindeci de fostele eşecuri, te îmbolnăveşti de-o speranţă nouă”. Trecuţi de 40 de ani, amândoi au experienţa unor căsătorii eşuate. Au copii, mari, nu le mai poartă, neapărat, de grijă. Au mai mult timp liber, dar nu au în compania cui să-l petrecacă.
Momentul de primă intimitate îl constituie dansul, pe care cei doi îl încep cu mişcări de manechine ridicole. Cum îi stă în fire, Dina preia iniţiativa şi, cu mişcări de tangou argentinian, îşi învârte ameţitor partenerul, care îşi păstrează cu greu echilibrul. Simbolic, cam aşa se desfăşoară toată întâlnirea lor: e greu să-i faci faţă unei femei cu atât de multă energie, cu un cinism exersat în câteva relaţii ratate, convinsă că problema nu e niciodată la ea, ci la ei, „ticăloşii”.
Tensiunea dintre cei doi se vede în felul în care îşi susţine fiecare partitura. Ea (Mihaela Sîrbu) exagerează, pare dezechilibrată şi lipsită de tandreţe şi, deci, şi de feminitate. El (Lucian Pavel) este ezitant, nu ştie dacă ar trebui să rămână sau să plece, se îndreaptă, chiar, de câteva ori, spre uşă.
În a doua parte a piesei, registrele se inversează, şi el este cel care, într-un puseu de orgoliu masculin, devine agresiv şi dominator. Ea are altă voce, mai senzuală, altă atitudine, şi-a redobândit tandreţea şi devine, abia acum, o femeie greu de părăsit. „Ţine-mă legat…” îi cere el. Se simte bine în casa ei, se potrivesc, planul este făcut, se vor căsători a doua zi şi, cu toate astea, încălţat cu un sigur pantof (al doilea este imposibil de găsit), el pleacă. Tipic masculin. S-a obişnuit să aibă „o viaţă nesupravegheată”. A crezut că, întâlnind din nou iubirea, căsătorindu-se, având îmbrăţişarea caldă a unei femei ca Dina, ar putea fi fericit. Victor nu ştie însă dacă e fericit. Are îndoielile lui. De aceea, preferă să se întoarcă acasă, până când se va lămuri ce se întâmplă cu el. Destinul decide în locul lui – nu vine taxiul, al doilea pantof e găsit, aşa că Victor revine în apartamentul şi în braţele Dinei. Ştim însă că această revenire este de fapt semnul unui început de obişnuinţă – ceva din casa Dinei, din comportamentul ei, ceva din tot ce s-a petrecut fast-forward, cu ardere de etape, ceva a creat dependenţă.
O serie de stereotipii sentimentale apar totuşi în replici, fără să devină supărătoare. În fond, cei doi alcătuiesc un cuplu de oameni normali, care caută un refugiu în faţa îmbătrânirii -„Avem nevoie de afecţiune, altfel murim”, „Ne trebuie atât de puţin ca să fim fericiţi”, „Merită să trăieşti, viaţa e frumoasă!”. Iubirea are şi calitatea de a învinge singurătatea, cum frumos spune Alain de Botton în eseurile sale. Dar are şi defectul de a crea instabilitate emoţională, pe fondul renunţării la spiritul independent, în favoarea celuilalt, căruia, se presupune, i te dăruieşti total, ca în orice relaţie de putere, deci de fascinaţie.
Şi veni bărbatul la femeie – Teatrul de Artă București
de Semion Zlotnikov
Cu: Mihaela Sîrbu și Lucian Pavel
Traducerea şi regia: Bogdan Budeş
Scenografia: Raluca Chelaru
Mișcarea scenică: Andreea Duță
