Libertatea și singurătatea nu sunt același lucru

Nu, chiar nu sunt același lucru. Iar Tatiana Țîbuleac are grijă să ne reamintească pe parcursul întregii lecturii a noului său roman, Grădina de sticlă, faptul că cele două cuvinte nu se suprapun ca sens, dar pot deveni complementare.

Lastocika se înconjoară, sau, mai bine spus, scriitoarea o înconjoară de personaje cât se poate de vii și de credibile: Tamara Pavlovna, Pavlik, Polcovnicul, Zahar Antonovici, Șurocika, Ekaterina Andreevna și încă alte câteva; nu sunt atât de multe, dar poveștile lor se întretaie și contribuie astfel la nașterea unei străzi și a unui cartier, locuri unde viața își are cursul său (ne)firesc de banal; o viață atât de crudă și tributată instinctelor primare, adică dezbrăcată de orice tară socială și redusă la scara unor eu-uri care rătăcesc întruna în căutarea de rădăcini, adică de trecut. Lastocika este un copil abandonat vieții încă de la naștere, care învață să supraviețuiască trecând prin cel puțin alte câteva traume majore, violul devenind recurent în diferite forme de-a lungul întregii sale vieții. Acesteia nu-i este violat doar corpul, ci și mintea și nu o singură dată, ci în formă continuantă, ca să folosesc un termen juridic. Extrapolând, drama ei personală devine drama unei întregi populații, cea a românilor dintre Nistru și Prut. Și Tatiana Țîbuleac are grijă să strecoare printre rânduri și printre micile drame cotidiene care alcătuiesc viețile celor-atât-de-vii suficient de multe date care să ne ajute să dăm adevărata dimensiune a dramei unei populații prinsă în capcana istoriei. Ocupația rusă, mai ales cea din timpul lui Stalin, proporțiile ei devastatoare ne sunt revelate cu ajutorul micilor istorii. Inadaptații sociali nu sunt doar niște perdanți la masa destinului, ci adevărații învinși de soartă, una al naibii de crudă, scuzați-mi limbajul. Iar imposibilitatea exprimării tuturor celor simțite în limba maternă vine să amplifice exponențial trama. Căci a renunța la limbă înseamnă că renunți la trecut, iar fără trecut nu există viitor, de aceea mai toate personajele par blocate într-un prezent continuu, sunt incapabile să-și proiecteze viitorul, viețile lor se derulează de pe azi pe mâine, pe un relenti exasperant uneori.

„Pune iod, pune smântână. Pune iod, pune gheață. Îmi curgea spatele. Icrele îmi plesneau în cizmele îmbănite, iar bucile mi se întăriseră ca niște nuci. Adunam sticle în fiecare zi, de două ori pe zi, în rând cu ea. Îmi dădude o plasă mare, doar că nu mă lăsa să o umplu atât de tare. Schimbă umărul, auzeam dimineața și seara. Mută greul. Îndreaptă spatele. Umărul drept avea o linie adâncă, sângerie, care nu s-a vindecat până în ziua în care a venit Gorbaciov. Iar stângul, deși nu crezusem că va trage durere mai mare ca la internat, era mereu umflat și cocea. Într-o seară, când a văzut că nu mă ajută nimic, mi-a întins un pahar cu votcă. Să mă liniștesc, mi-a spus într-o doară. Votca a fost bună, mi-a plăcut. Am dat-o toată peste cap și m-am întins pe divan ca să mă încălzesc. M-am simțit de parcă cineva îmi jupuia gâtul pe dinăuntru, însă nu îmi era rău, ci bine. Înăuntru, durerea e altfel, m-am gândit. Tamara Pavlovna n-a scos niciun cuvânt. A luat paharul, și-a turnat și ei și a rămas cu el în mână încă mult timp. știa că încălcase ceva. Apăruse între noi o înțelegere: eu urcasem o treaptă, iar coborâse două. Pe scara ei.”

Istoria personală a Lastocikăi nu e una lacrimogenă, nu e scrisă pentru a stoarce lacrimi, ci pentru a te revolta. Citind pagină după pagină simți cum crește revolta în tine, astfel încât la final nu te mai întrebi de mult câte poate îndura un om sau de ce e soarta atât de crudă cu unii dintre noi. Doar încerci să ieși la lumină, să faci pași timizi spre o altă lume, mai luminoasă și mai echilibrată. Da, echilibrul este căutat mai tot timpul și de către personaje, dar și de către autoare. Tatiana Țîbuleac nu vrea să abandoneze nici viețile fiecăruia în parte, dar nici istoria cu i mic a unui popor condamnat să dispară, dar care se salvează de la moarte prin însăși oamenii locului. Încăpățânarea cu care Tamara și Lastocika spală sticle, se chinuie să păstreze curățenia și ordinea în casa lor, dar și într-ale vecinilor, spaima de a nu muri înecate în mizerie, precum bețivul în propria vomă, ura viscerală pentru decrepit și decădere le transformă pe cele două în luptătoare de vocație. Nebunia de final de viață a Tamarei nu e decât un sindrom al decăderii ireversibile a unui regim politic fatalmente antiuman, iar vinovăția ca formă de adaptare a Lastocikăi ne demonstrează cât de improprie ne este supraviețuirea câteodată, deși acest sentiment acut de vinovăție se împletește cu un succes profesional (și social, cine mai știe?) neașteptat: ea chiar ajunge doctor ginecolog. Fiindcă veni vorba de specializarea medicală, nu pot să trec cu vederea peste faptul că în multe locuri din carte personajele sunt prinse în capcana unui trivial și sordid cre amprentează iremediabil orice acțiune inițiată de acestea. Scena în care este descris felul cum fierb pe sobă/aragaz cazanul cu cârpe și, alături, cazanul cu dulceață este de un realism atât de visceral, încât te urmărește imaginea precum un demon interior scăpat de sub controlul conștientului. Și mai sunt câteva astfel de pasaje și acestea, puse cap la cap, conturează neputința a cel puțin trei generații afectate iremediabil de tăvălugul unei istorii mai mult decât nedrepte.

„Nu-mi fac iluzii cu Tamara mea. Nici-u-na. La bătrănețe, voi rămâne singură ca o lepră și toate fricile mele – pe care acum le țin în cătușe, în menghine, sub ghilotinele cu lamele ridicate – se vor năpusti asupra mea ca o haită. E mai bine așa. Să știi că nimeni, dar mai ales cei cu care îți pierzi anii și banii, nu-ți va fi alăturila sfârșit. Ce ușurare să afli că lipsa celui pe care îl iubești ese justificată. Că golul din inimă nu este eșecul tău și nici al altcuiva. Văd, înțeleg că Tamara nu va putea să aibă grijă de mine, iar asta mă face să îi dau și mai multe. Să o iubesc și mai disperat. Ce folos că Tamara Pavlovna m-a crescut de mică? Câte căni cu apă i-am dus, de câte ori i-am răcorit fruntea? Eu, la nebuni, Tamara – la spital. Cine se mai bagă? Vouă cine vă netezește sfârșitul?”

Dacă în Vara în care mama a avut ochii verzi, Alecksy și mama sa formează un tandem din care ies amândoi învingători (eu așa-i consider, învingători!), în Grădina de sticlă Tamara pierde în favoarea fiicei adoptate tot, inclusiv propria viață. Găsim în spatele acestei pierderi o dăruire de sine, un abandon și un sacrificiu de care nu devenim conștienți decât abia spre sfârșitul cărții. E condamnabilă din multe puncte de vedere Tamara, numai că Tatiana Țîbuleac ne învață că ar trebui să ne abținem în a pune verdicte. Asemenea sticlelor puse în bătaia luminii, și viețile Tamarei și a Lastocikăi sunt compuse din mii și mii de nuanțe, care-și schimbă importanța și/sau valoarea în funcție de unghiul din care alegem să privim situația sau în funcție de colțul de istorie din care alegem să ne proiectăm perspectiva. Expresia „așa era pe timpul nostru” capătă o cu totul altă valoare când citești astfel de microistorii, istorii personale trecute prin filtre personalizate, dar și sociale, asumate sub forma unor succese sau eșecuri. Mâinile acelea roșii de la apa mult prea fierbinte și roase de la prea mult săpun vin să ne aducă în fața ochilor bucăți de viață adevărată, aproape că vezi inimile celor două ascunse în căușurile palmelor. Și da, treci peste impulsul de a proteja, de a înveli cele două inimi și încerci să găsești un loc fără cicatrici, un cât de mic loc unde mângâiere și atingerea nu devin dureroase.

«Dintre vânzătoarele care își înșiraseră gălețile în stație, am ales-o pe cea mai bătrână. O femeie șchioapă, singura care nu avea în picioare cizme, ci papuci de gumă. Așa ca mine, în noaptea în care am ajuns la Chișinău, cu degetul în buzunarul unei străine. Am cerut toți trandafirii. Albi, roșii, galbeni, De culoarea laptelui scăpat în foc, roz ars, galben-părăsit, și chiar din acei stranii, violeți, cu margini zimțate. S-a bucurat foarte – descălțata -, dar m-a întrebat de bani. „Am”, i-am răspuns și i-am arătat pumnul. „Da´ de ce plângi, hulubițo, când ai în viață o astfel de bucurie, cu flori multe?”

Am mers cu trandafirii pe străzi și i-am împărțit tuturor femeilor care mi-au ieșit în cale. Unele se fereau de mine ca de o nebună, altele se bucurau și chiar cereau mai mult de una. „Dacă-s pe degeaba, dă-mi două”. Acasă am ajuns cu un trandafir alb și unul roșu. Mărțișor. O cană cu lapte și una cu sânge. Cheltuisem mai mult de o sută de ruble pe străini. Tot ce furasem de la ea în opt ani pierdusem în câteva minute. Voiam la Maricica, la Olea. Voiam să veniți și să mă luați cu voi la capătul lumii.»

Vara în care mama a avut ochii verzi se citește mai ușor decât Grădina de sticlă, poate și pentru că acolo stilul nu este sacrificat de dragul narațiunii. Tatiana Țîbuleac a ales să sacrifice frumusețea cuvintelor în multe locuri din Grădină… și asta i-ar putea reproșa mulți dintre cititori. Stilul sacadat, ritmul violent de descriere a întâmplărilor, trecerea bruscă, tăiată, de la o acțiune la alta, mutarea intempestivă dintr-un decor în altul, toate acestea concură din plin la crearea acelui univers de care vorbeam la început. Autoarea nu face nicio concesie din acest punct de vedere, tocmai pentru că nici istoria n-a iertat pe niciunul dintre cei născuți între ape. Morți în mizerie, plecați în pribegie la București sau oriunde au văzut cu ochii, înnebuniți de frică sau încremeniți într-o spaimă devoratoare, toate personajele Grădinii de sticlă se adună la finalul cărții asemenea sticlelor adunate de Tamara și Lastocika: sunt spălate îndelung, curățate și uscate, după care aliniate în bătaia luminii, totul pentru a surprinde preț de câteva secunde frumusețea caleidoscopică a luminii reflectate. Căci așa este și istoria acestor oameni: bucăți de trecut luate separat care ni se arată ca fiind ciuntite, sparte, neterminate, dar care puse împreună dau un tot încărcat de bine și de frumos.

Cu Grădina de sticlă Tatiana Țîbuleac își face loc definitiv în marea carte a istoriei literaturii. De aceea cred că nu va trece mult timp până când voi putea citi ceva nou scris de ea. Știu că o voi citi cu aceeași febrilitate cu care i-am citit și primele două romane.

Grădina de sticlă de Tatiana Țîbuleac