În anul Centenarului orice altă celebrare aproape că pălește ca importanță. Și, cu toate acestea, ne bucurăm când auzim de o aniversare de 70 de ani! 70 de ani de viață culturală, de teatru, de aplauze la scenă deschisă! Atâția ani are Teatrul Municipal „Bacovia” din Bacău. Mie-mi pare incredibilă cifra. Pentru un oraș aflat la răscruce de drumuri (și de vânturi), un burg unde pare că toate se mișcă pe repede-înapoi, 70 de ani de activitate culturală demonstrează că oamenii au avut dintotdeauna nevoie de teatru, de bucuria unui joc actoricesc bun și de împărtășirea unor experiențe culturale de calitate.

Clădirea teatrului e veche și frumoasă; deși ar mai avea nevoie de o renovare serioasă, dragostea oamenilor care muncesc și trăiesc la propriu în teatrul acesta îi dau acea distincție specifică locurilor unde cultura este la ea acasă. Sala mare a teatrului pare să cuprindă înăuntru ei suficient de mulți spectactori, astfel încât bucuria actorilor să se reverse peste ei seară de seară. Cu un tavan care redă un cer înnourat  și cu scaunele țapițate cu pluș roșu, sala devine epicentrul tuturor emoțiilor iubitorilor Thaliei.

Aniversarea celor 70 de ani de teatru s-a transformat într-un adevărat festival, trupei de actori ai Teatrului Municipal Bacovia alăturându-se trupele teatrelor din Moldova. Ideea îi aparține Elizei Noemi Judeu, actriță a teatrului băcăuan și manager de toată isprava. Dedicată întru totul instituției teatrale pe care o conduce, a reușit să adune în jurul ei o întreagă echipă, din care nu lipsesc tehnicienii și cei din Departamentul financiar – contabil, cu alte cuvinte ea chiar este „omul potrivit la locul potrivit”. Și pe lângă faptul că a adus spectacolele teatrelor din Moldova (Botoșani, Bârlad, Suceava, Piatra Neamț, Galați și Chișinău) a ținut să se joace și montările celor patru regizori băcăuni consacrați și ale căror spectacole se joacă peste tot prin România. Cei patru muschetari sunt: Dumitru Lazăr Fulga, Gheorghe Balint, Mădălin Hîncu și Horia Suru. Nu întâmplător, cele 16 zile de spectacole s-au deschis cu Amphitrion ´38, spectacolul regizat de Horia Suru și se încheie cu o premieră a aceluiași regizor, Crocodil.

Despre Amphitrion ’38 de Jean Giraudoux, spectacol ce a avut premiera în 2016, s-a mai scris și încă de bine, de aceea n-o să trec în revistă decât câteva idei despre viziunea regizorală a lui Horia Suru. La Amphitrion ´38 e valabilă zicala „Când zeii tac, vorbește lumea/necredința.”. Oricât de mult și-ar dori omul să fie parte din lumea zeilor e conștient că ceea ce îi este interzis trebuie să rămână ca atare. Și, cu toate acestea ispitele își fac datoria. A ispiti devine în Amphitrion ´38 probă de foc, pardon, de apă. Apele tulburi  – semn de război, nu există, pentru că e doar scufundare în ape, ceea ce poate fi interpretat în sensul că vechiul trebuie să se ducă pe apa sâmbetei. Fie că vorbim de apa care cade din cer, asemenea potopului și din care se împărtășesc și zeii și muritorii, fie că vorbim de apa din căzi, simbol ritualic al spălării de păcate, al curățirii…  și există două momente distincte ale scufundării, după cum există și un moment al acoperirii acestor ape, similar unei lepădări de vechea credință. Din momentul în care s-a tras capacul peste cadă te poți aștepta ca orice să se întâmple, deci inclusiv ca Alcmena să cedeze ispitelor și să-și dorească mai mult decât dragostea lui Amphitrion. Gâlceava zeilor devine din acest punct de vedere plan secund pentru cearta dintre vechea Alcmena, cea supusă și fidelă și noua Alcmena, îndrăzneață și sigură pe ea, dornică să-și măsoare puterile cu oricine o înfruntă, deci inclusiv cu zeii. Mercur își face treaba din plin, e mai mult decât evidentă acțiunea lui subversivă.

Saxofonul auzit aproape obsesiv și nu înt\mplător asociat cu roșul momentului de luptă; vioara auzită în surdină minute bune, asociată momentului bătăliei finale, când cineva trebuie să cedeze (și de ce n-ar fi zeii cei înfrânți?), tunetele puternice, asurzitoare, melodiile celor două momente coregrafice distincte vin să stratifice o construcție scenică care nu mai este doar pe orizontală, conform unei convenții mult prea uzuale, ci și pe verticală, căci, nu-i așa, zeii își au lumea în ceruri, acolo de unde ploaia cade obsesiv, până când și ultimul strop de murdărie dispare sau până când toate se așează la locul lor – vezi aranjarea patului, care pat devine mai mult decât epicentrul transformării, devine câmp de bătălie dintre vechi și nou, dintre aici și dincolo, dintre pământesc și ceresc.

Mă așteptam ca separarea dintre cele două cadre distincte ale scenei să dispară spre final, dar, de fapt, prin coborârea crucii din tavan separația se diluează până la dispariție totală, semn că lumea intră într-o altă eră, cea în care nu mai e foarte clar unde e sălașul zeilor și care le e locul oamenilor. O eră în care nu se știe ce se întâmplă cu regulile, cu vechile legi, dacă mai sunt acestea valabile sau nu.

Sophie Duncan a realizat o coregrafie de înaltă clasă pentru cele două momente distincte, regizorul slujindu-se de acestea ca fiind pasajele de trecere dintre cele trei momente mari ale spectacolului, iar scenografia lui Cristian Marin, o adevărată instalație scenică, reface sub ochii noștri o lume în care toți par că se simt acasă, dar în interiorul căreia nimeni nu-și găsește locul. Am apreciat mult inventitatea de care a dat dovadă în asigurarea  separației nete de planuri (jocul de închis/deschis al ferestrelor potențat de curgerea apei din tavan este doar un exemplu).

Un spectacol excelent, care s-a dovedit a fi o bună alegere pentru un debut de aniversare. Cei 70 de ani de activitate neîntreruptă ai Teatrului Municipal „Bacovia” merită spectacole pe măsură. Și când acestea aparțin regizorilor băcăuani, bucuria spectatorilor este și mai mare.  Localnicilor le doresc să se bucure încă mulți, mulți ani de un teatru de calitate, actorilor cât mai multe spectacole cu bisuri nenumărate, iar celor care se află în trecere prin Bacău le doresc să deschidă măcar o dată ușa  Teatrului Municipal „Bacovia”, căci au ce vedea.

Share.

About Author

Avatar photo

Editor-coordonator Bookhub.ro. Câteva dintre pasiunile mele le găsiți reflectate în cele scrise aici. Muzica, teatrul și literatura își găsesc drumul, cum-necum, spre mintea, inima și sufletul meu. Am nevoie de frumusețea acestora reflectată în forme sonore, producții teatrale sau cărți foarte bune, astfel încât să (re)descoper oamenii așa cum sunt: frumoși.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura