O formă de viaţă necunoscută – feliile de timp şi cusătura lor nevăzută…

„Nu știa de unde-i vine nodul cald din piept, din ce amintire uitată care începea acum să iasă la iveală sub o formă necunoscută.”

Totul e impresionant în acest roman pe care îl citeşti cu un interes crescând, pe măsură ce înaintezi în materia învolburată a unei proze în esenţă proustiene. Dincolo de personaje şi de psihologia lor, romanul acesta se desfăşoară în faţa cititorului asemenea unui palimpsest cultural, fiind, chiar de la prima atingere a paginii, o suprapunere de hărţi – unele istorice, alte înfăţişând evoluţia mentalităţilor sau fizionomia unui cartier, hărţi ale sentimentelor şi, cel mai adesea, hărţi ce indică traseele unei anamneze.

Cele trei personaje feminine din prim-planul prozei acesteia au o viață a lor, destul de aventuroasă, trăiesc momentele de criză socială proprii lumii căreia îi aparţin, se regăsesc (fără să se întâlnească vreodată, nu ar fi cu putinţă) în același oraș unde ajung să se stabilească, în epoci diferite. Paşii le poartă pe aceste femei prin Mântuleasa, în Balta Albă, la Galați, pe Calea Victoriei, minunata arteră bucureşteană văzută din zeppelin, apoi spre Turnul Colţei, până în mahalaua Popii Drăgușin. Locurile sunt pline de amintiri, iar amintirea este acea „formă de viaţă necunoscută”, în fond, ea însăşi un suprapersonaj în acest roman scris cu atâta rafinament. Orice loc „e făcut din felii de timp, care se îmbină de-a valma, într-un fel de cusătură nevăzută.” (p. 118)

Dintre cele trei personaje feminine, îmi place mai mult Stanca, pentru că epoca aceea (cea mai îndepărtată dintre planurile temporale propuse) iese la iveală după o pitorească arheologie culturală. Lumea Stancăi se apără de spaime (ciuma e doar una dintre ele!) trăind în exces. Scenele cu personaj colectiv sunt construite ingenios, ca nişte tablouri care păstrează în fiecare detaliu o poveste. În mahalaua Popii Drăgușin, trăsura ce poartă moaștele Sfântului se înțepenește în glod. Un nefer ține mulțimea departe, lovind în jur cu biciul. Caii nu se mișcă din loc. Dintr-un obraz zdrențuit de lovitură curge sânge:

„Mulțimea se opri ca la un semn și oamenii tăcură cu spaimă și atunci liniștea înconjură lumea de la un cap la altul și toți cei de față priviră fără să le vină să creadă cum cupola bisericii Sfântul Dumitru de Jurământ se ridicase uşor la cer, învârtindu-se în cercuri largi, în vreme ce dumnezeul creștin privea cu întristare lumea pe care tocmai o părăsea. Atunci baierele minților se desfăcură și memoria oamenilor deveni una singură, așa că toți știau acum secretele și umilințele celuilalt și zăceau aşa, suspendați între pământul care devenise iad și paradisul pe care-l zăreau printre ramurile teilor cu floarea scuturată.” (p. 140)

Când vede că nu-i vine bărbatul acasă, Stanca vrea să ridice biserica la care visaseră amândoi ca la un copil. Pe Mantu îl găsește mai curând în biserică asta decât în ungherele casei lor. Stancăi îi place să privească oraşul, la ora când ceața îl învăluie și ține în slavă visurile şi visele locuitorilor săi:

„De sus, orașul ar fi trebuit să fie o mare livadă întreruptă de ochiuri de apă și de vii toamnă pline de rod. Priveai, de aici, case și oameni, uneori că niște puncte abia vizibile: Academia, ulița mare, casele baraților, Curtea și foişorul lui Mavrocordat și, dacă n-ar fi vară și străzile înecate în verdele frunzișul, s-ar zări și casele Manților, livada lor și maidanul Turnului.” (p. 168)

Radiografia unei emoții cere mult rafinament. Într-un interval de timp relativ redus, percepțiile se schimbă. Ce părea încântător devine tern, lipsit de viața. Starea de spirit a personajului se modifică și, odată cu ea, și privirea care învăluie lumea.

Mutarea într-un bloc nou este trăită cu emoție de Elena. Părea că așa arată fericirea, ca o construcție începută pe scările de piatră de la parter. La capătul unei alei, în vecinătatea cimitirului, cu teii întinzându-şi coroanele până la etajul patru, blocul acela alb dădea impresia că se termină undeva dincolo de nori. Ceva se întâmplă între timp, poate că un vis împlinit devine prea ușor o amintire, poate că doar instabilitatea emoțională a femeii (abia devenise mamă!) provoacă această schimbare la față a lumii. Revenind în acest loc, după o ultimă vizită la fosta locuință, pentru a aduce din lucruri, personajul constată că blocul nu mai e alb, a devenit brusc cenușiu. E chiar urât, cum e și cartierul aflat încă în șantier. De fapt, noroiul fusese acolo tot timpul, doar că ea nu-l văzuse – un timp, vezi doar ce vrei să vezi. Urâțenia lumii se ocultează, pentru a ieşi apoi la iveală cu şi mai multă forţă, acoperind orizontul şi alungând lumina.

Ioana e la spital. Inima ei se usucă asemenea unui fruct uitat peste vară. În salon miroase a zmeură. Ioana punea în dulap, printre rufe, pachete de gumă de mestecat cu aroma de zmeură, procurate greu. Le înlocuise, după un timp, cu pachețele parfumate. Tot salonul se refugiază, datorită acestui parfum delicat, în amintiri plăcute. Metaforele sinestezice scot la iveală din subconștient forme de viață (ne)cunoscute. Şi „câtă vreme îți mai dorești lucruri, aparții încă vieții”. (p.110)

Există în roman pasaje fermecătoare, atât de multe încât îmi este cu adevărat greu să aleg. Iată o secvenţă de film de epocă – încăperile au parfumul altor vremuri, lumina e caldă şi răspândeşte în jur contururile prinse în vechile fotografii de familie, iar uşa de la intrare se deschide pe fundalul sonor al unui şlagăr la modă, din care se mai aud doar ultimele acorduri. În casa de pe strada Mântuleasa, Lala îi aşteaptă pe Ioana şi pe Radu, pentru a se bucura împreună de ritualul ceaiului:

„Înainte să apară cei doi, așeză servicii de porțelan cu trandafiri pe fundul ceștii, care-i plăcea atât de mult celui mic, pentru că până nu termină de băut lichidul nu apăreau florile delicate ca o misterioasă vegetație subacvatică.” (p. 137)

Structura întregului text este dată de evoluţia a trei personaje ale căror trăiri sunt surprinse în capitole scurte. Titlul este frumos, dar frumoasă este fiecare pagină, desfăcută în evantai şi repliată ulterior, aglomerată uneori, ca opera unui miniaturist, cu tot felul de detalii, pe care le-ai pierde dacă, inspirat, vocea narativă nu le-ar relua, glosând, revenind pe aceeași imagine, nuanțând o anumită idee – ca la Ravel, în Bolero. Şi senzaţia pe care o trăieşti citind acest roman cu adevărat puternic este aceea de timp-brocart: cusăturile nu se mai văd, vizibilă e doar nobleţea.

O formă de viaţă necunoscută de Andreea Răsuceanu